Daniel UNCU 

Sunt, inca, tanar. In 1989 aveam 22 de ani si infiintam sindicate libere studentesti prin Politehnica, alaturi de alti entuziasti. Cand mi s-a propus sa devin membru de partid, am refuzat. Era tot in 1989. La acea data, tatal meu era arestat de Securitate iar eu fusesem, deja, anchetat de un anume colonel Albu (daca nu imi joaca feste memoria...). Mare lucru nu mi s-a intamplat la ancheta. Nu am fost batut. Nimeni nu m-a brutalizat fizic. Il uram, insa, pe acel individ. Si, il uram sincer pentru ca el era reprezentantul puterii care ne distrusese caminul, familia si care incerca sa ne violeze credinta. El era proiectia statului si partidului care imi arestasera parintele. El era proiectia statului si partidului care facusera ca o buna colega de generatie sa fi murit in spital din cauza securistilor care intervenisera in timpul unui chiuretaj, care - culmea nebuniei! - ulterior s-a dovedit a fi fost... legal. El era proiectia statului si partidului care, imi omorasera bunica din partea mamei, intr-o iarna cumplita, din cauza lipsei de resurse de incalzire. El era proiectia statului si partidului care ne invadasera intr-o noapte casa, iar la ora cinci dimineata imi arestasera tatal. Spun toate acestea deoarece sunt subiectiv atunci cand vine vorba despre comunism, Securitate, simboluri comuniste, comunisti. De aceea, subiectiv fiind, imi este greu sa inteleg ardoarea cu care Primaria Capitalei apara Monumentul Eroilor. Imi este greu sa constat ca puterea de stanga vrea sa demoleze simboluri comuniste, in timp ce vajnici democrati apara simbolurile comuniste. Si imi este si mai greu sa inteleg cum tineri si foarte tineri ies in strada ca sa apere... ce !? Cred ca ar fi interesant sa luam cativa asemenea protestatari si sa ii trimitem, pentru cateva zile, dincolo de Prut. Sau, si mai bine, in Transnistria. Caci, vad ca poate prea multi si poate prea repede au uitat! Relativizarea adevarului, de dragul unei presupuse obiectivitati (sic!) istorice mi se pare scabroasa. Imi este greu sa vad cum emisiuni televizate, de mare audienta, aduc in discutie presupuse merite ale unui imbecil incult si agramat care a cufundat Romania in bezna si disperare, a ucis prunci in incubatoarele ramase fara curent electric, a pastorit traficul cu fiinte vii predate Vestului in schimbul unui tarif standard pe cap de persoana, si-a burdusit conturile din strainatate de care - ironia soartei - acum se bucura prosperi tovarasi de afaceri, a ingropat sub lamele buldozerelor mii de biserici, in incercarea disperata de a ucide credinta. Imi este, de aceea, greu sa vad cum romani, tineri si varstnici, se ridica sa apere un monument identificat timp de zeci de ani cu "glorioasa lupta a comunistilor", uitand ca "glorioasa lupta" a transformat Romania intr-un lagar de concentrare. Ma uit nedumerit la lanturile umane ce imprejmuiesc Monumentul Eroilor in incercarea de a opri demolarea si realizez ca ceva este profund alterat in constiinta acestui popor. Aud argumente de tipul celor referitoare la "prezervarea ecologica" a parcului Carol, vad pancarte gaunoase gen "construiti nu demolati" si imi este din ce in ce mai greu sa imi reprim sentimentele de stupoare si revolta. Ce argumente ar trebui aduse, atunci, miilor de morti din inchisorile comuniste, domnilor protestatari? Dar sutelor de tineri ucisi in timp ce strigau "vom muri si vom fi liberi"? De ce nu va revoltati, domnilor protestatari, si nu pichetati Parlamentul in incercarea legitima de a salva de la desfiintare Consiliul National pentru Studierea Arhivelor fostei Securitati? De ce nu se revolta nimeni in fata tacerii ce s-a asternut asupra adevarului despre Revolutie? De ce nu se revolta nimeni si nu picheteaza nimeni Parchetul General pentru ca a admis recursul inaintat de generalii Chitac si Stanculescu in dosarul Timisoara? Ne revoltam, in schimb, pentru ca un monument comunist urmeaza sa fie demolat...! Sunt subiectiv? Cred ca pentru a construi Catedrala Neamului, demolarea simbolului comunist din Parcul Carol este un act de reparatie istorica. Pentru miile de biserici distruse, pentru miile de preoti inchisi si ucisi, pentru cei cincizeci de ani de tacere si disperare, pentru martirii autentici ai Romaniei, putem face acest lucru! Avem datoria sa facem acest lucru! In locul monumentului inchinat celor care l-au scuipat si batjocorit pe Dumnezeu, se va cladi Casa lui Dumnezeu! Restul nu este decat circ si politicianism.