Iolanda MALAMEN: Draga Ana Blandiana, dorinta de a dialoga cu celalalt poate fi, de multe ori, o agresiune, un atentat la linistea lui. Ai acceptat acest dialog si ma bucur. Existenta ta dedicata scrisului este un exemplu de reusita, de har, dar si un act moral, responsabil, nu usor de egalat. Despre scrisul tau, cunoscut si comentat in amanuntime, ce-as mai putea spune eu? Aveai douazeci si doi de ani cand ai "explodat" editorial cu volumul de poezii "Persoana intaia plural" (1964). Erai constienta ca urmeaza un drum nesfarsit, fascinant? Ana BLANDIANA: Din punctul meu de vedere, drumul incepuse cu patru ani mai devreme, cand trimisesem la revista "Tribuna" din Cluj doua poezii semnate Ana Blandiana. Poeziile aparusera, dar, la ciudat de scurt timp, de la Sectia de Invatamant si Cultura din Oradea, unde eram eleva, a fost trimisa o adresa catre toate publicatiile din tara, in care acestea erau anuntate ca "sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului" care nu trebuie publicata. Atunci n-am aflat decat urmarile interdictiei (care a durat patru ani, pana cand, la "Contemporanul", George Ivascu a indraznit sa o calce). Textul propriu-zis al adresei l-am citit abia pe la mijlocul deceniului 9, cand a aparut, in ingrijirea lui Lucian Dumbrava, un volum de documente literare din arhivele iesene in care se gasea � ajunsa la Iasi, ca si in celelalte orase culturale - delatiunea. Cei patru ani au fost printre cei mai grei din viata mea, pentru ca nu eram lasata sa intru nici la facultate. Am continuat sa citesc si sa scriu, dar nu cu sentimentul ca asta s-ar putea transforma candva intr-un succes, ci cu sentimentul si certitudinea (pe care aveam sa le am si in alte momente grele din viata) ca este vorba de singura mea forma de supravietuire. Atunci cand a aparut "Persoana intaia plural", chiar daca a putut parea un succes (era succesul de a fi integrata in generatia mea calendaristica), pentru mine a fost mai degraba o forma de umilinta (cu versurile ei ciopartite, cu versurile ei adaugate), iar din punct de vedere literar reprezenta un moment depasit: scrisesem deja "Calcaiul vulnerabil", pe care il consider primul meu volum de poezie. I.M.: Te-ai nascut la Timisoara, ai absolvit Facultatea de Filologie la Cluj, ai fost martor la experienta dureroasa a inchisorilor tatalui tau, la suferintele lui, la moartea lui. Dupa zidurile reci, proletcultiste, o relativa liberalizare culturala se facea simtita. Era perioada in care o tanara si frumoasa poeta surprindea cu scrisul sau expresiv, cu siguranta metaforei, cu uimitoarea luciditate a receptarii lumii. Care erau lecturile acelui moment? A.B.: Cu tata inchis si mama lucrand ziua ca expert contabil, iar noaptea ca pictor de icoane, ca sa ne poata intretine pe mine si pe sora mea, cu o scoala din care am prins sfarsitul perioadei proletcultiste, in adolescenta cultura mea s-a format din lecturi intamplatoare, citind cu o adevarata bulimie toate cartile vechi ce-mi cadeau in mana. Am mai povestit episodul descoperirii � intr-o aripa a cladirii in care locuiam si noi � a bibliotecii Episcopiei Unite din Oradea, desfiintata si cu volumele descarcate sub forma unor munti de carti, inaltandu-se pana la tavan. Intre 11 si 17 ani, m-am hranit din substanta acelor incaperi in care intram cu un speraclu si alegeam cartile de la poalele colinei, cu grija de a nu surpa dealul de tomuri legate in piele. Imi amintesc, de exemplu, cum am citit Istoria Romanilor de Xenopol, incepand cu volumul despre domniile fanariote, al saptelea, cred, cautand intr-un adevarat suspans celelalte 11 volume si citindu-le in ordinea descoperirii. Mai erau cartile din biblioteca de teologie ortodoxa a tatei, prea grele pentru varsta mea, si a caror lectura o amanam pentru mai tarziu. Din pacate, pana sa cresc eu, sa le pot intelege, mama a trebuit sa vanda cartile, asemenea atator alte lucruri, ca sa ne creasca pe sora mea si pe mine. Tot in biblioteca tatei erau insa si carti de literatura interbelica. Imi amintesc, de exemplu, Huliganii si intoarcerea din Rai de Mircea Eliade, pe care le tin minte nu numai pentru ca se deosebeau ca ton de alte carti, ci si pentru ca, mult mai tarziu, cand am citit marile nuvele fantastice sau Noaptea de Sanziene si cand l-am cunoscut pe Eliade, nu reuseam sa fac legatura intre cele doua etape ale scrisului si personalitatii sale. Era ca si cum ar fi fost vorba de doi autori diferiti, cu o privire esentialmente diferita asupra lumii. Pe de alta parte, era biblioteca liceului, de unde luam acasa serii complete, recent aparute, din operele clasicilor rusi, Puskin, Tolstoi, Cehov, ceva mai tarziu Dostoievski, dar si ale clasicilor englezi, francezi, americani de secolul XIX. in ceea ce priveste literatura romana, scriitorul care mi-a dominat adolescenta a fost Camil Petrescu, prin teatru chiar mai mult decat prin proza. Aveam un portret al lui, alaturi de unul al lui Balcescu, deasupra mesei mele de lucru. Tot ce spun se refera la sfarsitul copilariei, la lecturile nedirijate de nimeni ale unui copil de provincie, este perioada de dinaintea mutarii la Cluj, cand � tocmai pentru ca timp de patru ani n-am putut intra la facultate � am avut timpul si posibilitatea de a da frau liber freneziei mele de cititor in bibliotecile universitare. I.M.: Au urmat editorial: "Calcaiul vulnerabil" (1966), "A treia taina" (1969), "Calitatea de martor" (1970), "Cincizeci de poeme" (1976), "Somnul din somn" (1977), antologii, proza, eseistica, literatura pentru copii, un "Antijurnal" in "Contemporanul", tinut ani de zile, interdictia de a publica un timp, din cauza unor versuri taxate ca "aluzii stravezii" la adresa regimului, ai primit cele mai importante premii in tara, iar in 1982, Premiul International Herder. Data fiind legatura ta cu Ardealul, critica a simtit aproape ca pe o obligatie sa-ti gaseasca radacini literare. Una ar fi Blaga. Au fost si voci care te-au contestat, mai ales cand erai deja un scriitor de valoare in literatura romana. Ti s-a parut absurd, greu de inteles? A.B.: Cei care m-au contestat (insultat, calomniat) au fost, inainte de '89, cei de la revista Saptamana, iar dupa, cei de la Romania Mare si de la alte publicatii eiusdem farinae. Nu mi s-a parut greu de inteles. Apartineau unei categorii a carei ratiune de existenta era sa incerce sa-i distruga pe cei ca mine. De altfel, ca victima, m-am aflat intotdeauna intr-o buna companie. Pe de alta parte, s-a intamplat, in ultimul timp, o data sau de doua ori, sa fiu contestata de scriitori foarte tineri. Nici asta nu mi s-a parut greu de inteles, in cadrul naturalei si nesfarsitei lupte intre generatii. Din fericire, cartile raman si judecarea lor ramane la dispozitia timpului, cu marele lui defect de a nu putea judeca decat trecand. I.M.: De-a lungul ultimelor decenii, poezia noastra s-a smuls din imbracari, innoind cu inflacarare si verva statutul ei liric. Chiar daca aceste innoiri sunt de multe ori ecouri ale unor intamplari poetice omologate de mult, pe alte meleaguri, au meritul de a pune in valoare pe cei care incearca, mai presus de orice, experienta limbajului. Cum iti pare, atat cat o cunosti, poezia acestui ultim deceniu? A.B.: N-am crezut niciodata ca literatura � si, cu atat mai putin, poezia � este, asa cum scria prin anii '60 Gaetan Picon, doar "o experienta de limbaj", "o anumita ordine a cuvintelor". Dupa cum n-am crezut niciodata ca in materie de arta � deci si de poezie � evolutia reprezinta implicit un progres. Daca de-a lungul secolelor s-ar fi progresat, atunci Shakespeare n-ar continua sa fie cel mai mare poet al lumii, iar fauvistii sau expresionistii ar fi in mod necesar mai mari decat Giotto sau Leonardo da Vinci. Asta nu inseamna ca vesnica evolutie si cautare de nou nu este benefica artei, cu evidenta conditie de a nu uita ca nu e greu sa fii nou, e greu sa fii etern. In ceea ce priveste poezia ultimului deceniu, pe plan european � atat cat o stiu eu � se simte o evolutie dinspre dispretuirea cititorului, prin accentul pus pe tehnica sterila si ermetica de acum 4-5 decenii, spre nevoia de a comunica, de a transmite, de a semnifica in plan spiritual. Ceea ce se intampla la noi pare oarecum diferit sau chiar in sens opus. Spun insa pare, pentru ca de vazut se vad mai ales cei in jurul carora se produce scandal, si care rareori sunt cei adevarati. De exemplu, cati cititori, sau chiar cati scriitori, stiu ca unul dintre cei mai mari poeti de limba romana (dau doar un exemplu) se numeste Ion Muresan si este, calendaristic vorbind, echinoxist si optzecist? I.M.: Ai calatorit, ai cunoscut scriitori importanti, ai fost tradusa in multe limbi straine, esti printre foarte putinii scriitori romani cunoscuti si in alte tari. Care este, dupa parerea ta, oprelistea care face din literatura romana o literatura care isi ajunge "siesi"? A.B.: Cred ca, dintre principalele doua oprelisti, una tine de Romania, alta, de romani. Spre deosebire de Polonia sau de Ungaria, Romania n-a stiut si nu a incercat sa exploateze cultural nici momentele benefice ale istoriei sale, nici tragediile. Si asta, pentru ca niciodata cei ce conduceau tara n-au inteles cat de importanta este impunerea pe plan cultural pentru o tara de dimensiunile Romaniei. Romanii care au reusit sa fie recunoscuti pe plan mondial au facut-o intotdeauna pe cont propriu, nesprijiniti, iar uneori, chiar nerecunoscuti si combatuti de tara lor. Exemplele sunt ultracunoscute, nu insist. Dar nu numai statul roman, ci si psihologia romanilor contribuie la aceasta nerecunoastere. Felul nostru de a ne vorbi de rau unii pe altii, faptul ca nu intelegem ca, pentru a fi privit cu interes si recunoscut, important este nu sa demonstrezi ca vii dintr-un pustiu, ci dintr-o cultura. Am simtit adesea pe pielea mea aceasta trasatura nationala de caracter si, nu o data, laudandu-mi colegii in strainatate, mi se raspundea ironic ca nu sunt tipica si mi se reproduceau afirmatii denigratoare ale celor care trecusera inaintea mea prin locul respectiv. Am participat de multe ori, in timpul marilor festivaluri de poezie, la fastuoase receptii date de o ambasada sau alta in onoarea poetului care reprezenta acea tara in festival. Mi-e cu neputinta sa-mi imaginez o asemenea receptie data de o ambasada a Romaniei in cinstea unui poet, in schimb imi amintesc cum, in urma cu cativa ani, cand mi s-a decernat un important premiu literar european, nu numai ca dintre diplomatii care participau la ceremonia transformata intr-un eveniment monden au lipsit diplomatii romani, dar si dintre televiziunile care inregistrau spectacolul a lipsit televiziunea romana, incat telespectatorii din Polonia sau Cehia au aflat ca premiul a fost primit de un scriitor roman, dar telespectatorii romani, nu. Sa nu credeti ca cele patru premii Nobel pentru literatura pe care le au polonezii sunt fara legaturi cu lipsa, la ei, a celor doua tipuri de oprelisti de care vorbeam. I.M.: Ce transformare motivata a suferit scrisul tau in ultimul timp? A.B.: Mi-e greu sa raspund. Nu am suficienta distanta pentru a vedea lucrurile in perspectiva. In mod evident, au aparut teme noi, tema timpului care trece, de exemplu. Sau, mai precis, a devenit mai actuala, pentru ca exista si inainte, ca obsesie a relatiilor dintre propriile mele varste interioare. Pe de alta parte, desi mi se parea ca nu voi fi in stare niciodata sa scriu o carte mai neagra decat Arhitectura valurilor, volumul urmator, Soarele de apoi, chiar daca mai calm, este mai lipsit de speranta. Raul care era privit si descris cu oroare in afara devine treptat ceva interior, o boala a fiintei, o inchidere in sine cu tot cu dusmanul. Cartea, la constructia careia lucrez acum si pe care o voi publica probabil la toamna, va cuprinde deschideri noi, dar numai spre interior, spre adanc. Vorbesc de constructie fiindca, pentru mine, a scrie poezii si a construi din ele o carte de poezie sunt doua lucruri diferite. Poeziile sunt scrise, acum fac cartea. I.M.: Da, oare, poezia un sens in plus vietii noastre sau este o obsesie, o transa care se cere hranita? A.B.: Sunt convinsa ca poezia, in sensul larg al termenului, ca viziune si cautare a esentei lumii � nu da doar un sens in plus vietii noastre, ci este chiar Sensul, in stare sa ne salveze din derizoriu. Mai mult, sunt convinsa, asemenea anticilor, ca binele si frumosul se confunda si, in aceasta perspectiva, sensibilitatea la poezie poate fi o conditie a perfectionarii spirituale, dupa cum lipsa acestei sensibilitati face posibila rostogolirea pe panta tuturor degradarilor. Ceea ce spun nu are legatura neaparat cu textul scris si cultura. Un cioban aproape analfabet poate fi dotat cu antenele perceperii acestui inteles, in timp ce un profesor universitar, sa zicem, poate sa treaca prin lume fara macar sa observe ca are un sens. I.M.: Cat de fragila te simti, ca scriitor? Dar ca om? Ce putere iti poate da fragilitatea? A.B.: Nu numai ca scriitor, ci si ca om, m-am simtit totdeauna nesfarsit de fragila si de puternica in acelasi timp. Cele doua trasaturi de sens contrar se conditioneaza reciproc. Sunt fragila pentru ca sunt puternica, si sunt puternica pentru ca sunt fragila. M-ar fi putut strivi oricand orice cizma, iar faptul ca, iata, continui sa traiesc si sa scriu poate fi in egala masura rezultatul concluziei ca sunt prea fragila pentru a merita efortul strivirii sau poate al norocului care face ca cizmele sa nu inteleaga ca dincolo de fragilitate sta puterea mea de a-mi urma propria lege. Faptul ca logic ar fi trebuit sa fiu de mult invinsa, imi trezeste nu spaima, ci constiinta miracolului, dupa cum cei care ma urasc imi trezesc nu aversiunea, ci mirarea si, uneori, mila. I.M.: In ce relatie esti cu tonurile gri, vizibile, palpabile, ale timpului pe care-l traim? A.B.: Daca timpul sunt oamenii pe care ii cuprinde, pentru mine timpul n-a fost niciodata gri, ci intotdeauna colorat, adesea strident. Pentru ca reactiile lor fata de mine nu au fost aproape niciodata terne, indiferente. Starnesc simpatia sau aversiunea, aproape niciodata indiferenta, si, la randul meu, am cel mai adesea reactii colorate psihologic fata de oamenii pe langa care trec. De la cersetorul din coltul strazii pana la ministrul vazut la televizor, toti semnifica pentru mine ceva mai intens decat indiferenta. I.M.: In parcursul tau literar au existat, bineinteles, personalitati care ti-au marcat destinul. Una dintre ele este Geo Bogza? A.B.: Nu stiu, nu cred, nu m-am gandit niciodata la Geo Bogza in acesti termeni. Si ca scriitor, si ca om, el era extrem de diferit de noi � ma refer la sotul meu si la mine � si, poate tocmai de aceea, ceea ce ne-a legat a fost o prietenie, acel tip de prietenie care se naste adesea intre generatia bunicilor si cea a nepotilor, o prietenie formata in parti egale din curiozitate si simpatie. Era un om bun, caruia ii placea la nebunie sa faca genul de gesturi spectaculoase care ii formeaza pe adolescenti. De exemplu, era pe vremea cand locuiam inca la Cluj si nu puteam sa public si nici sa intru la facultate, cand mi-a trimis � prin sotul meu, pe care il intalnise la Bucuresti si care ii vorbise despre mine � o libelula prinsa cu un ac pe o bucatica de scandura pe care imi scrisese o dedicatie. Tin minte uimirea si sentimentul ca primisem un mesaj din istoria literaturii. Geo Bogza era pentru mine "un nume cules pe o carte", autorul tarilor de piatra, de foc si de pamant, cred ca nici nu ma gandisem vreodata la el ca la un om viu. Si, deodata, acel nume, acel autor, acel om mi se adresa. Am pastrat libelula ani de zile, pana s-a pulverizat. Apoi au fost ani si ani in care, la fiecare 15 ianuarie si 15 iunie, participam la organizarea ceremonialului, de el inventat, al omagierii lui Eminescu. Exista si acum oameni cu care suntem prieteni, doar pentru ca, in urma cu decenii, an de an ne cataram impreuna sa aranjam ca pe o hlamida jerbe nesfarsite de garoafe pe statuia lui Eminescu de Gh. Anghel, din fata Ateneului. I.M.: Dintre eventualele erori pe care le-ai savarsit, ti-ai asumat vreuna, fara rezerve? A.B.: Am facut, cu siguranta, multe greseli, majoritatea izvorand la inceput din incapacitatea mea de a crede ca ceilalti oameni sunt altfel decat mine, iar, mai tarziu, din incapatanarea de a nu renunta la naivitatea acestei credinte, oricate neajunsuri mi-a provocat. De altfel, o ciudata caracteristica a destinului meu a fost ca am fost pedepsita mult mai adesea si mult mai aspru pentru calitatile, decat pentru defectele mele. I.M.: Esti unul din scriitorii importanti din literatura romana. Crezi ca zeii care se iubesc atat de mult pe sine, te iubesc si pe tine? A.B.: Pentru mine, poezia este ceva foarte apropiat de religie, o aceeasi intensitate metafizica, chiar daca de alta natura. O relatie in care cel ce scrie nu face decat sa transcrie ceea ce i se ingaduie sa auda. In poezie, zeul, ca sa reiau termenii intrebarii, se iubeste pe sine insusi. I.M.: Proza pe care o scrii a fost citita cu foarte mare interes de fiecare data cand a aparut. Ea cere multa disciplina a scrisului si, negresit mult mai mult timp de lucru. Crezi oare ca sensul ei e diferit de cel al poeziei? A.B.: Am inceput sa ma simt scriitor profesionist numai dupa ce am inceput sa scriu si proza. N-am stiut niciodata, in clipa in care terminam o poezie, cand voi mai scrie o alta, in timp ce proza inseamna continuarea de maine a paginii intrerupte azi si asta � in cazul romanelor � pe parcursul unor ani intregi. Poezia o scrii pe genunchi, pe bilete de tramvai, este un dar care ti se da sau ti se ia fara sa fii intrebat, in timp ce proza o scrii asezat la masa ore si ore, pana cand, de oboseala, te doare coloana vertebrala si degetele incordate pe creion. Nu cunosc un mai consistent sentiment de siguranta de sine decat aceasta oboseala. Asta nu inseamna ca sensul final al poeziei si prozei este, cel putin din punctul meu de vedere, diferit. Ma intereseaza proza doar in masura in care � folosindu-si tropii si legile specifice � este in stare sa semnifice lucruri si idei la fel de inenarabile ca si poezia. Ani de zile m-am intrebat de ce sub titlul "Suflete moarte" scrie nu "roman", ci "poem". Cand am inteles, nu mi-a fost frica sa incep sa scriu proza. Faptul ca in afara limbii romane sunt tradusa mai ales ca prozator, dar perceputa totusi ca poet, ma face sa cred ca am avut dreptate. I.M.: Ca sa traim intr-o lume cel putin normala, nu ti se pare firesc sa fie rasplatita munca scriitorului cum se cuvine? La noi, o pagina de revista literara (daca ai "norocul"), se plateste cu cateva zeci de mii de lei. Statutul de scriitor profesionist trebuie sa-si dea dreptul la o existenta demna. A rabda de foame, pentru foarte multi scriitori romani, nu este o metafora, ci un sumbru adevar. Cum ar trebui rezolvata subventionarea literaturii? A.B.: Profesiunea de scriitor nu exista in nomenclatorul profesiilor din Romania. Asta face ca pensiile scriitorilor sa fie, dupa '89 (pentru ca inainte le platea Uniunea Scriitorilor), acceptate cu greu la sistemul asigurarilor sociale si sunt cele mai mici dupa cele ale taranilor. Pe de alta parte, asa cum spuneai, scriitorul este singurul producator de bunuri care, cel mai adesea, nu este platit pentru rezultatul muncii sale, iar uneori plateste el ca acesta sa fie cunoscut. Personal, sunt convinsa ca problema subventionarii literaturii ar putea fi simplu, corect si eficient rezolvata prin subventionarea masiva a bibliotecilor, care astfel ar putea cumpara carti, deci ar face sa creasca tirajele acestora, iar editurile ar putea astfel sa-si plateasca autorii. In ceea ce priveste pensiile, un amendament la legea pensiilor privind aceasta minima categorie sociala ar putea rezolva problema. Abia dupa aceste masuri legate de retribuirea scriitorului pentru munca sa, ar putea sa se discute sau nu despre retributii de merit. Dupa ce de trei ani de zile ne zbatem, fara nici un succes, in Consiliul si Comitetul Uniunii, pentru rezolvarea, in mod demn, a situatiei sociale a scriitorilor, am refuzat si eu, si sotul meu, Romulus Rusan, indemnizatia de merit, nu pentru ca banii ne dau afara din casa, ci pentru ca nu credem ca exista criterii care sa poata alege 100 de oameni care sa traiasca peste media bunastarii din cei peste 2000 care, majoritatea, traiesc sub limita saraciei. Stiu ca acest fel de a opta de dragul principiilor impotriva propriilor interese risca sa ne transforme in niste personaje nu numai ridicole, ci si agasante, si imi pare rau. Dupa cum mi-ar parea rau daca acei colegi � multi dintre ei straluciti � aflati pe listele de alesi s-ar simti jigniti de gestul nostru. Statul are datoria sa sprijine cultura si scriitorii au dreptul de a binemerita sprijinul statului. Gestul nostru vrea sa spuna doar ca ar fi existat cai mai echitabile si mai eficiente de a o face. I.M.: Mistic, razvratit, alienat, introvertit, deseori las, mitoman, luminos, scriitorul isi striga cu credinta, in paginile albe, bucuriile, desertaciunile, suferinta. Este el, scriitorul, un reactionar? A.B.: Doar in sensul ca reactioneaza mai acut decat altii la provocarile realitatii care il inconjoara. I.M.: Borges spune: "Sunt eminamente etic. Intotdeauna ma gandesc la lucruri in termeni de bine si de rau". Criticii au vorbit despre eticismul poeziei tale. Cum ai putea defini acest eticism? A.B.: Exact in sensul cuvintelor lui Borges. Ceea ce (chiar opera lui Borges sta marturie) nu inseamna catusi de putin ca eticul se opune in vreun fel esteticului. Una dintre marile mele uimiri in fata criticii a fost ca ani de zile s-a vorbit despre aderenta mea la etic in termeni pejorativi, vag dispretuitori, fals protectori ("descendenta ardeleneasca", "obsesii morale" etc.), ca si cum intre morala si poezie ar exista o evidenta incompatibilitate. I.M.: Inchei, cu dorinta de a te ruga sa deconspiri macar o parte din truda ta scriitoriceasca prezenta, in speranta ca acest dialog poate continua si altadata. A.B.: La toamna imi va aparea un nou volum de versuri inedite. Pe de alta parte, lucrez de mai mult timp (si voi mai lucra catva timp) la o carte care ar putea fi citita si ca o carte de memorii: pentru mine ea este insa mai ales una de analiza � deloc complezenta cu mine insami � a ceea ce am gandit, am sperat si am trait, incercand sa descopar unde am gresit, din moment ce atat de putine din ideile mele au devenit realitate, altfel decat in paginile cartilor. I.M.: Iti multumesc foarte mult, dorindu-ti aceeasi pregnanta prezenta in literatura, si, o putere creatoare pe masura! Dialog realizat de Iolanda MALAMEN