Adrian SEVERIN 

Glontul Parlamentului European a trecut pe la urechea Romaniei. Putin a lipsit ca o recomandare privind suspendarea negocierilor cu UE sa fie adoptata. Chiar si fara putere executorie ea ar fi marcat sever procesul de aderare. Se cuvine sa cercetam cu luciditate si calm, debarasati de tentatia hartuielii electorale, ceea ce s-a intamplat. Despre pacatele majore ale politicii romanesti am scris deja. De asemenea despre vinile actorilor regionali si globali. Aici vom analiza "pacatele de fundal". Ele nu sunt cauza impasului dar pot crea circumstantele transformarii unei crize grave intr-una fatala. O prima asemenea slabiciune consta in narcisismul elitei politice romanesti cumulat cu inclinatia spre autoamagire. Cazuti sincer in propria admiratie, refuzam a recunoaste adevarul trist - in mare masura nedrept - ca Romania are o proasta reputatie in lume. Confundam zambetul interlocutorilor cu simpatia, politetea lor cu increderea, ospitalitatea cu solidaritatea. De aceea mesajele externe nu sunt corect decodificate. Se uita ca limbajul diplomatic nu cunoaste cuvantul "nu"; in schimb, prin "da" se intelege "poate" si "poate" se foloseste pentru a zice "nu". Spre a intelege radacinile adanci ale antipatiei cu care este tratata Romania si a gasi antidotul, ar merita reflectat, printre altele, la urmatoarele teme: iritarea natiunilor europene aristocrate (catolice) sau ale marii burghezii (protestante), rezultata din complexul de superioritate fata de o natiune romana rurala si mic-burgheza care a indraznit sa isi promoveze aspiratiile impotriva sau cu neascultarea lor; nervozitatea in fata incertitudinilor derivand din identitatea eterogena a unei natiuni de frontiera, precum cea romana, in acelasi timp occidentala si orientala, europeana si atlanticista, central europeana si bizantina, latina si ortodoxa; neincrederea fata de ambiguitatile structurale ale discursului, optiunilor si atitudinilor romanesti in care ideile principale si regula sunt covarsite de circumstantieri, explicatii complicate, sofism si exceptionalism. O a doua slabiciune rezida in utilitarismul politicii romanesti combinat cu un electoralism absolut. Cel dintai, plecand de la ideea gresita ca pragmatismul ar insemna lepadarea de orice principiu, ajunge la un deficit de gandire democrata. Cel din urma face ca solutiile aducatoare de voturi sa fie totdeauna preferate solutiilor aducatoare de progres. Felul in care o Romanie impingandu-si parlamentarii pe ultimul loc in increderea populara, a privilegiat negocierile cu executivul UE sub cuvant ca legislativul european nu are competenta adoptarii unor decizii cu forta juridica, este edificator. Un pragmatism democratic autentic ar fi trebuit sa ne faca a observa ca, in ciuda puterilor limitate, Parlamentul European se bucura de o autoritate morala peste care Comisia si Consiliul nu trec numai de dragul Bucurestiului. Mai mult, s-ar fi cuvenit sa se vada ca limitarile aduse puterii Parlamentului European vulnerabilizeaza caracterul democratic al UE si tocmai prin deferenta aratata Parlamentului sa se dea semnalul sustinerii pentru cresterea rolului acestuia. Ceea ce, de altfel, in interesul Romaniei, reprezentantii romani au si sustinut in cadrul Conventiei Europene. Graitor este si modul in care a fost prezentata hotararea Consiliului European de a ajuta Romania sa devina membru al UE din 2007. S-a sugerat, pentru placerea publicului, ca decizia Consiliului reprezinta o garantie ferma a aderarii la data respectiva cand se stia foarte bine ca, de fapt, este vorba doar despre o declaratie de simpatie fata de aspiratiile romanesti. Totul ramanea sub conditia ca Romania sa progreseze si sa atinga standardele cerute in timp util. Daca electoratul roman a fost satisfacut de stire, Romania a cazut la mijloc in disputa dintre Consiliul si Parlamentul European. Acesta a luat Bucurestiul drept material didactic spre a arata cum nu se simte legat de hotararile Consiliului asupra carora nu a fost consultat. In fine, o alta vulnerabilitate tine de voluntarismul aratat in relatiile internationale, combinat cu supraevaluarea capacitatii de seductie operata mai ales prin aplicarea procedeului "ultimul venit, primul servit". In politica, la fel ca in rugby, mingea se paseaza inapoi pentru ca echipa sa mearga inainte. Cine tine mingea prea mult este placat. Tinerea mingii dupa ce ai fost pus la pamant duce la penalizarea echipei. La romani lucrurile stau altfel. Cine are mingea puterii nu vrea sa o paseze coechipierilor, convins fiind ca va sparge singur orice baraj. In aceeasi logica este preferat esecul cauzei decat succesul unui coleg care astfel si-ar putea consolida atuurile electorale. Rezultatul? Insistenta de a trimite la discutiile cu UE persoane neagreate acolo. In timp ce unii se straduiesc sa depaseasca prin persuasiunea indoielnica a argumentelor tipic dambovitene barierele de neincredere ale Europei, romanii cu credibilitate stau la vatra. Tot astfel, atunci cand se cauta "avocati" care sa pledeze cauza romaneasca la Bruxelles, preferati sunt mai ales cei gata sa menajeze imaginea liderilor romani preluandu-le tezele ca atare iar nu cei preferand abordarile realiste si echilibrate menite a promova dosarul romanesc pe baza realitatii (desigur, imperfecte) si a intereselor obiective ale Europei (care, evident, include si Romania). "Brockerii-fani" sunt, insa, neconvingatori tocmai din cauza naturii necritice si vadit partizane a pledoariei lor. Desi faptele confirma mereu caracterul nedurabil al "succeselor" obtinute prin ei ca si prin servilisme paguboase, credinta ca, astfel, fara concesii de fond ii vom putea pacali pe toti tot timpul, ne duce in situatia de a accepta, in cele din urma, concesii in mod normal inacceptabile. Ar fi bine daca nefericita criza ivita in raporturile cu UE ar fi prilej pentru reevaluarea anumitor optiuni ca si pentru modificarea unor reflexe comportamentale. Astfel am putea combate mai bine instinctele rele. Ale noastre si ale celorlalti!