Iolanda Malamen: Draga Ioan Flora, biografia ta literara intinsa pe aproape patru decenii, este una rodnica si spectaculoasa, fiind purtatoarea unei vocatii implinite. Poezia ta, in continua expansiune, este o demonstratie de nestapinita voluptate a scrisului. Nascut in Banatul Sirbesc, absolvent al Facultatii de Filogie Bucuresti, ti-ai legat definitiv destinul de literatura romana. Cum s-a intimplat? Ioan Flora: intrebarea ta este si fireasca, dar si gratuita in acelasi timp. Gratuita deoarece indeobste scriitorul scrie in limba sa materna, fireasca deoarece nu putine sint cazurile cind scriitori, de referinta chiar, scriu in limba locului care nu e si limba lor materna. Exista, de asemenea, cazuri cind autori (care n-au scris niciodata in limba lor materna) debuteaza in limba locului (romana, bunaoara), pleaca la Paris si se impun definitiv in limba oficiala a statului in care s-au nascut, dar care a disparut intre timp (vezi cazul lui Paul Celan, unul dintre cei mai mari poeti germani ai secolului XX), si nu in limba tarii de adoptie. Asadar, lucrurile sint si simple, dar si complicate, sau mai degraba alunecoase atunci cind vorbim de acest aspect, fundamental totusi, al meseriei de scriitor. Atunci cind am inceput sa scriu, sa cochetez, juvenil si candid cu scrisul, bineinteles ca nu eram bintuit de asemenea fantasme si dileme. Scriam pur si simplu inca din liceu, in limba mea (mai rudimentara, mai bolovanoasa, mai stranie ca sintaxa, dar hipercorecta, ceea ce e de rau). Scriam si visam sa devin scriitor roman, nu scriitor pur si simplu. Dar, pentru a raspunde la intrebare, voi spune ca inainte de absolvirea Facultatii de Filologie din Bucuresti am devenit mai intii (in 1969) student al acestei facultati, in urma absolvirii liceului romanesc din Varset, desigur. I.M.: Imi aduc foarte bine aminte de Sala Oglinzilor, era 1972, ma aflam la o intrunire literara, cind o pagina de poezie a ta, elogiata de Geo Bogza, a fost considerata un eveniment. Vorbim putin despre perioada aceea? I.F.: In facultate am avut de recuperat mult. Liceul pe care l-am absolvit nu mi-a oferit totusi pregatirea filologica minima necesara, astfel incit schiopatam in urma colegilor mei de an si se impuneau lecturi sustinute. Asadar, lecturi pina la disperare, urmate de lecturi, urmate de alte si alte lecturi. Mai si scriam, la rastimpuri. in facultate insa, prin anul III, ne-am constituit noi, citiva colegi de an, intr-un grup, NOII (intre timp frecventam cu totii Cenaclul "Junimea", condus de Ov. S. Crohmaniceanu), "punind" si de o gazeta (de perete, caci doar asa se putea) si cred ca aici a inceput totul. Din grup faceau parte Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene, Constantin Stan, Ioan Lacusta, Emil Paraschivoiu, Sorin Preda si subsemnatul. Ne doream o alta literatura. Pe-atunci doar vroiam, cu timpul s-a vazut ca partial am si reusit sa scriem o literatura diferita de cea a proximilor nostri inaintasi (generatia '60 si nu numai), o literatura frusta, demetaforizata, tributara unui verism textualizant vizibil, ironica, parodica, iar in cazul poeziei, si cu o tenta epica pronuntata. Cit priveste momentul invocat, este vorba de debutul meu in presa literara bucuresteana, produs in februarie 1972 in revista "Luceafarul", cu o prezentare elogioasa de Geo Bogza, debut ce a avut un mare rasunet (s-a vorbit despre el si la "Europa Libera") si care mi-a oferit in sfirsit certitudinea ca sint pe cale sa devin scriitor. I.M.: Tradus in multe limbi, colaborator la importante reviste culturale, foarte bun cunoscator al literaturii iugoslave, distins cu nenumarate premii literare si dincolo de granitele tarii, profesor de limba si literatura romana pentru un timp, ziarist, redactor-sef al unei edituri din Pancevo/Novisad, acum secretar al Uniunii Scriitorilor, intr-un cuvint conditia de scriitor nu te-a impiedicat sa fii intr-o permanenta activitate sociala. I.F.: Intr-adevar, chiar daca sint un autor cu carti traduse in cinci sau sase limbi (pe care nu cred ca e cazul sa le enumar aici) am fost si inca mai sint o fiinta sociala! Am fost, acum un sfert de secol, chiar si unul dintre fondatorii (trei la numar) ai miscarii de avangarda clocotriste (miscare aparuta la Belgrad, cu care au pactizat, manifest sau mai putin manifest, si nume de rezonanta cum ar fi Salvador Dali, Rafael Alberti sau Alan Guinsberg). Repet, inca mai sint o fiinta sociala. De altfel, am si scris aceasta (vorba lui Gh. Iova) intr-un poem programatic, aparut in volumul Lumea fizica (1977). I.M.: Poezia, in general, are Trecut si Prezent. Are un Viitor? I.F.: Nu vad de ce n-ar avea si un Viitor dat fiindca este, intr-un fel si intru totul, un strigat de disperare a insului (nu neaparat a fiintei) in fata neantului! Un strigat, pur si simplu. I.M.: Cu gratie, multi mai spera ca ea, poezia, sa scoata, in mod jucaus si delicat, din mizeria morala, spiritele ratacite. Nefiind un manual de etica, are toane, cruzime si este rebela. Mai incredere in ea? I.F.: Nu fac parte dintre cei ce-si propun sa aline sufletele ratacite, chiar daca cred in continuare in poezia pe care o scriu. O poezie pornind de la realul real sau realul imaginar sau imaginat, daca pot spune astfel, o poezie a detaliului si cotidianului unde aspectul etic isi are rostul sau bine determinat, iar in planul expresiei � o poezie ce se situeaza la limita sau in imediata apropiere a prozei, cu imanente fulguiri de paradoxal, ceea ce te duce uneori cu gindul la liric. Domnia-Sa epicul, as spune, parafrazind de departe un titlu al al lui Nichita Stanescu, Epica Magna, de o extraordinara intuitie, nesustinuta, din pacate, si de carnea poemelor cuprinse in volumul omonim. Asadar, inca mai am incredere in posibilitatea poeziei de a surprinde lumea in eterna, in imprevizibila ei cadere in cuvint. I.M.: S-a scurs un deceniu si ceva de la evenimentele din decembrie '89, timp in care literatura nu a stat degeaba, dimpotriva, a fost intr-o frenetica si permanenta confruntare cu sine. Dind la o parte ce e de prisos, inevitabil intr-o piata libera, lucrurile de exceptie sint multe? I.F.: Dupa '89 nu s-a produs (si e firesc sa fie asa) o schimbare spectaculoasa la fata a poeziei romanesti. S-a accentuat, poate, mai mult "frenetica" ei confruntare cu sine. Se cauta astfel, mai mult programatic, o noua paradigma, dar se bijbiie mai mult. S-a incercat scoaterea la lumina, tematic vorbind, a unor mai vechi aspecte in haina agresiva noua � sexualitatea, bunaoara. si totusi, nimic nou sub soare! Nou este insa tirajul foarte mic al cartilor de poezie, ceea ce denota probabil o tare de normalitate. Caci, nu-i asa, la ce bun poezia mediocra in vremuri de tranzitie! I.M.: Ai sustinut vreodata cu prestigiul tau vreun scriitor foarte bun? I.F.: Am sustinut, da, citiva tineri poeti onorabili. I.M.: Iedera, Fise poetice, Lumea Fizica, Starea de fapt, O bufnita tinara pe patul mortii, Talpile violete, Discurs asupra strutacamilei, 50 de romane si alte utopii, Iepurele suedez, Medeea si masinile ei de razboi. Premiile nu le mai numesc, ele venind cu o frecventa de ceasornic. Care este cartea care ti-a adus totusi cele mai mari bucurii? I.F.: Intrebarea contine o lista, un "inventar" cvasi-complet al cartilor mele de poezie publicate pina in prezent. Dar, incercind sa raspund la intrebare, voi vorbi despre doua dintre ele, nu neaparat cele mai "titrate": O bufnita tinara pe patul mortii (1988) si Medeea si masinile ei de razboi (1999). Prima a obtinut, in traducere sirba, exceptional, cel mai important premiu pentru poezie in fosta Iugoslavie, Premiul Nolit pe anul 1999. Spun "exceptional" deoarece aceasta distinctie nu se acorda decit pentru cartile de poezie scrise in limba sirba. si totusi, atunci, in 1999, cartea a fost incununata cu un premiu la patrat: si pentru autor, si pentru traducatorul ei, poetul Adam Puslojic. A doua, Medeea si masinile ei de razboi nu a obtinut nici un premiu (era prea apropiata de o alta carte a mea care a obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor!) si cu toate acestea a fost tradusa in vreo patru limbi, iar fragmentar in alte trei-patru, astfel incit o consider acoperita de o intreaga padure de lauri. I.M.: Pentru ca tot am adus vorba de premii literare, de ce atita austeritate materiala la Premiile Uniunii Scriitorilor care, cel putin in plan psihologic, sint cele mai importante? I.F.: Acest aspect poate fi explicat foarte simplu � Premiile Uniunii Scriitorilor nu se acorda din bugetul Uniunbii Scriitorilor, ci din sponsorizari, iar noi ca institutie nu putem controla sau conditiona buzunarul cuiva. in consecinta, poate ca ar trebui sa ne intrebam de ce Legea Sponsorizarii arata asa cum arata. I.M.: Borges spune undeva: "sint mereu uluit de lucrurile din jur". Ce te uluieste, Ioan Flora, privind in in jurul tau? I.F.: Sint un om aflat deja la prima batrinete, astfel incit nu ma mai uluieste decit uluirea mea de odinioara in fata lucrurilor din jur. I.M.: Dupa ce ai terminat de scris o carte cum iti recuceresti pacea interioara, relativa, de scurta durata? I.F.: Uneori recitesc carti de istorie, Cehov, Caragiale, Rabelais, Cervantes, Kavafis, Creanga, cronicarii, tratate de dialectologie, dictionare, stau in cafenea, spun si ascult bancuri, sap un put, ridic o casa, recitesc viata-mi si nu invat nimic. I.M.: Are scriitorul o misiune anume, intr-o perioada atit de expusa transformarilor si naruirilor de tot felul? I.F.: Intrebarea ta contine si raspunsul: si "rolul" temporar (asta insemnind pe putin o jumatate de secol) al scriitorului s-a "naruit" si el. "Rolul" scriitorului este acela de a contribui substantial la supravietuirea scrierilor proprii. Prin scriitura, desigur. I.M.: Extrag dintr-un dialog un mic fragment: Alazraki: - In mai putin de zece ani v-ati triplat productia de versuri. Borges: - Asa este. Trebuie sa va cer iertare tuturor! Draga Ioan, ai vreun motiv sa ne ceri iertare? I.F.: Nu. Deoarece, in ultima vreme, nu mai scriu. Doar public. I.M.: Cum erau sarbatorile de iarna in satul natal din Banatul Sirbesc, in care ai copilarit? I.F.: Privind in urma, pot spune ca erau geroase. imi amintesc nametii inalti cit casa. Plimbarile cu sania trasa de cai pe ulita mare, alaturi de bunicul meu, Sava. imi amintesc colacii si mersul pe zapada, la cimitir. Cirnatii si jambonul fiert. Paiele, nucile si grauntele de griu aruncate prin casa pentru belsugul viitor. Batrinele satului ca niste corbi greoi iesind din biserica. Focurile din fata portilor inalte, imprejmuite de rachiu fiert si pocnete de piua si de bici. Dar Creanga parca le spunea mai bine. I.M.: La ce lucrezi acum? I.F.: Chiar daca nu m-ai intrebat, anul acesta am publicat o ampla antologie, Iapa Dunarea, aparuta la Editura Cartea Romaneasca si continuu sa scriu la o noua carte intitulata Batrinul Werther, pe care s-ar putea sa o si public in 2004, carte despre care nu vreau sa vorbesc. S-o mai lasam sa se balaceasca liber in magma ei de jar si de mister! I.M.: Inchei, cu un vers emotionant, minunat, din Ioan Flora: "Iarasi ploua in partea balcanica a inimii mele". Christos s-a nascut! I.F.: Adevarat s-a nascut! 22 decembrie 2003 Dialog realizat de Iolanda Malamen