Lirica lui Lucian Vasiliu ilustreaza, fara doar si poate, ceea ce, in tabloul de ansamblu, atat de eterogen totusi, al promotiei 80, s-ar putea numi "noul lirism metafizic". Situandu-se oarecum in raspar, ca si Nichita Danilov, de refuzul radical al metafizicului, clamat de majoritatea congenerilor sai, poetul urmeaza, mai mult sau mai putin constient, mai mult sau mai putin programatic, lectia oniricilor, care, pornind de la modelul picturii suprarealiste, adoptau o tehnica a "configuratiilor" teoretizata de Tepeneag si Dimov, deloc straina de ideea ca, daca poezia nu poate articula explicit in limbaj talcurile metafizice ale existentei, le poate in schimb etala, ostenta, configura, cu ajutorul aglutinarilor de imagini ce vor evoca, in ultima instanta, asemeni unor pachete de energie semnificanta, tensiunea limbajului spre propria lui exterioritate, cutremurarea spasmodica a rostirii spre zonele indicibilului si inominabilului. Spre deosebire de Nichita Danilov, a carui viziune e mai mult picturala, trimitand adesea cu gandul spre "peisajele metafizice"ale unui Di Chirico, Lucian Vasiliu oscileaza intre configurarile plastice si o tehnica, pe undeva mai subtila, a "orchestratiei". Uneori "dioramele" sale raman pur vizuale, vorbind un limbaj al "etalarii" din care lipsesc insa, aproape cu ostentatie, jocurile coloristice in maniera Dimov, iar accentul cade pe desenul, descarnat si sever, cu ascutimi inefabile de pictograma orientala: "Luna alcoolica in ceata./Planetara si rece/femeia deseneaza/sarpele falic;/la picioarele ei/insecte/in sir indian,/albele incheieturi ale mainii/nespus de triste./Abisul in orbitele cucu-vailor./Dangatul clopotului/se propaga solemn;/departe sfintii mor in strane/obscure - /Cavaleri cu viziere/sfasie panza"(Diapozitiv). Alteori, in schimb, algoritmii actului scriptural se complica cu subtilitate (mai ales in poemele mai ample),iar Lucian Vasiliu pare sa poetizeze de data aceasta in maniera "fragmentarista", apeleaza la compozitia secventionala, pe care reuseste s-o struneasca insa cu o virtuozitate de dirijor. Astfel incat (asa cum se intampla intr-unul din cele mai reusite poeme ale sale, Fragmente de text salvate dintr-un incendiu neronian), secventele ajung sa rezoneze, ca instrumentele unei orchestre, iar poemul devine "orchestratie", "simfonie", trimitand totodata spre o mitologie a textului care ar indreptati afirmatia ca Lucian Vasiliu e un poet, daca nu textualist, atunci cu siguranta textualizant, fascinat, pe urmele lui E.A.Poe, de imersiunea in vortexul perpetuu al procesului textual: "inot de unul singur. Marea e gravida;/ cu mine in pantece canta si se intuneca./ Aici, in largul ei,ma pot naste din nou". Scufundarea in apele nelinistite ale textului este traita insa cu un soi de resemnare melancolica, in ton cu acea oboseala ontologica, acel sentiment al epuizarii vitale care constituie timbrul particular al poetului, care resimte o angoasa a timpului ce aduce lucrurile si semnele deopotriva la numitorul comun al pulberii cosmice: "Am scris sapte poeme fundamentale/ dar tuturor le-am dat foc/ nu am putut salva de la incendiu/ decat/ un cuvant// sapte funii spanzura de ceruri./ Trag sapte clopote/ dar nu aud decat/ unul.// sapte vieti am parcurs;/ din toate s-a ales/ praful/ pe care cu grija/ il scuturati de pe haine"(Sapte). Aceasta anxietate in raport cu fetele distrugatoare ale timpului se concretizeaza in freventa imaginilor care tin de constelatia "simbolismului muscator", sugerand eroziunea insidioasa si lenta, de la viermele atotdevorator la sobolanul Bosch a carui umbra grotesc-amenintatoare planeaza asupra scriptotecilor si a indeletnicirilor carturaresti: "Viermele ne paste deopotriva;/ sper sa nu patrunda sobolanul/ printre aceste randuri luminate/de lanterna paznicului de noapte"(Prietenul de la Sibiu). Polemice in raport cu "gura de timp", imaginile virilitatii eroice nu intarzie sa transforme existenta actantului liric intr-o stare de insurgenta, intr-un razboi perpetuu cu "viermele", purtat insa cu aceasi constiinta a colapsului vital care ameninta fibra organica: "Nu-mi amintesc nimic./ Sunt omul fara adresa./ Pe umeri/ port zdreanta togii imperiale/ halebarda patura de campanie.// Pentru a o face femeie/ inca o noapte mai trece/inca un tigru din fauna tigrilor/moare"(Mona-Monada.VII).Astfel incat "razboinicul obosit" din poetizarile lui Lucian Vasiliu se va preface intr-o voce care, cand ironic-deconcertata,cand melancolica, instaureaza, pe urmele lui Mihai Ursachi, "cultul celor inexistente", ca in admirabilul poem Orologiu: "Viata mea inexistenta acuza viata existenta,/mainile mele inexistente acuza mainile existente./ochii inexistenti acuza ochii existenti,/femeile inexistente acuza femeile existente". Regresiunea catre inexistent insemneaza in cele din urma regasirea paradisului amniotic (de unde frecventa imaginilor materne).a starilor de virtualitate, in timp ce actul poetic devine analog cu descoperirea limbajului "inexistent", apt sa etaleze (dar nu si rosteasca) metafizicul tocmai datorita vacuitatii lui semantice absolute, devenind materialul textului, care actualizeaza la nesfarsit serii infinite de sensuri potentiale: "Drept care, obisnuit cu stereotipia raspunsurilor/ ganguresc intr-o limba/ cu totul pe cale de moarte/ ED ETLUM IRO A'UM'UTIVOL NI AETERNIT AEM/ IS ATADOICIN UN AM ARIURIB"(Proprii ipostaze ale propriei geneze). Astfel textul poetic devine un "obiect" cu totul paradoxal,etalare a propriei sale neputinte de a rosti indicibilul /numindu-se, de aceea, in limbajul lui Lucian Vasiliu, Tractatus de impotentia) dar in acelasi timp limbaj gimnic care isi ostenteaza tensiunea semnificanta superlativa,energia poetizanta ce functioneaza mereu doar ca "energie potentiala". Iar exemplaritatea acestei poezii rezulta din modul in care Lucian Vasiliu stie sa isi asume, cu resemnare, dar si cu noblete,conditia de vorbitor al unei "limbi pe cale de moarte" si de artizan al cuvintelor inexistente, adica de fiinta care poetizeaza din disperare. Lucian Vasiliu, Atelier de potcovit inorogi (volum antologic), Editura Junimea, 2003

Octavian SOVIANY