Adrian SEVERIN 

Zbigniew Brejinski aprecia recent ca "puterea economica si militara a SUA se afla la zenit in timp ce influenta lor politica se afla la nadir." Aceasta afirmatie are o continuare logica. Atingand culmea, puterea economica si militara americana nu mai poate suporta noi misiuni; aflata la pamant, capacitatea de a influenta evolutia lucrurilor prin increderea de care se bucura, respectul pe care il impune si aliatii pe care ii are, este practic nula. Cam in aceeasi perioada, ministrul de Externe rus, Igor Ivanov, declara ca "SUA nu sunt dusmanul Rusiei dar nici aliatul sau nu sunt". Aceasta inseamna, pe de o parte, ca Rusia nu se simte amenintata de SUA dar nici nu se asteapta la gesturi de solidaritate si compasiune din partea lor. Pe de alta parte, Rusia nu are un litigiu de sistem cu SUA dar se simte libera sa concureze cu ele oriunde interesele lor intra in concurs si, totodata, este gata sa faca cele necesare spre a mentine succesele americane in limite care sa nu strice un anume echilibru de forte intre Kremlin si Casa Alba. Pe aceasta linie de conduita Moscova a permis americanilor integrarea tarilor baltice in NATO precum si folosirea fostelor republici sovietice din Asia Centrala ca baza de operatiuni pentru campania anti-talibana din Afganistan. In schimb, ea nu ingaduie rezolvarea crizei transnistrene, abhaze, osetine sau karabahe, dar si dezlegarea saradei belaruse ori ucrainene, fara un acord cuprinzator asupra statutului sau global. Moscova nu a fost extrem de vocala in opozitia sa fata de interventia americana din Irak. Gurile rele spun, insa, ca a oferit lui Saddam Hussein asistenta necesara spre a transforma victoria americana intr-o lupta de gherila costisitoare din punct de vedere financiar si politic. Putem lesne sa ne imaginam zambetul marilor maestri ai sahului politic rusesc la gandul ca extinderea NATO a transformat Kaliningradul intr-un "cui al lui Pepelea", proprietate a Moscovei infipta in zidul casei Washingtonului; sau ca obtinerea controlului asupra hidrocarburilor caspice a insemnat, de fapt, afundarea Americii in nisipurile miscatoare ale fundamentalismului islamic, respectiv preluarea sarcinii de a apara granitele sudice ale Rusiei in timp ce fortele astfel economisite ale acesteia s-au disponibilizat spre a actiona in Caucaz pentru pastrarea controlului asupra drumului amintitelor hidrocarburi catre pietele de desfacere. America pazeste sticla cu petrol dar Rusia are gatul sticlei si sta cu mana pe dop. Interesele rusesti si cele americane se intalnesc, asadar, in Caucaz iar aceasta se intampla intr-un moment in care ambele au mari dificultati. Rusia, acasa; America, pretutindeni. Iata de ce ele trebuie sa negocieze. Iata de ce evenimentele locale nu au numai cauze locale si nici numai solutii locale. Mai mult, solutii la problemele locale nu se pot gasi decat in masura in care ele sunt compatibile cu solutiile gasite in cadrul jocului de interese globale. Divergentele sunt si ele convenite. Inteligenta celor mici consta in a reusi sa isi defineasca asteptarile in functie de ambitiile celor mari. Intelepciunea si pragmatismul in identificarea raspunsurilor sta in capacitatea de a intelege care sunt intreresele in concurs si de a stabili raportul de forte intre interesati. Din aceasta perspectiva recentele evenimente din Georgia nu au fost o revolutie ci o rotatie. Rotatia reflecta si intelegerea internationala la care s-a ajuns si limitele neintelegerilor acceptate. Presedintele Sevardnadze a acuzat SUA de a-l fi abandonat sau chiar de a fi actionat pentru inlaturarea sa. El reclama ingratitudinea fata de serviciile aduse Americii nu numai ca ministru de Externe al URSS in ultimii ani ai razboiului rece, ci si ca presedinte al Georgiei care si-a orientat tara in mod ferm dupa ora Washingtonului indraznind sa aduca la portile Rusiei consilieri militari americani, sa ceara evacuarea bazelor militare rusesti, sa dovedeasca o anume complezenta fata de rebelii ceceni si sa solicite oficial intrarea in NATO. Liderul georgian nu a inteles, insa, ca in dinamica raportului de forte, ceea ce a constituit de la un moment dat interesul SUA, a fost o intelegere cu Rusia. Or, rigiditatea sa pro-americana l-a transformat intr-un interlocutor inaceptabil la Moscova si intr-un partener inutilizabil la Washington. Daca ar fi adevarat ca a fost abandonat, aceasta s-a intamplat intrucat a ajuns sa fie mai american decat americanii; intrucat, asezandu-se la masa americana si discutand de acolo cu rusii, a uitat ca, de fapt, nu este american si ca pentru un neamerican a vorbi americaneste este egal cu a fi mai american decat americanii. Noii lideri georgieni sunt si ei pro-occidentali. Misiunea lor va fi, insa, aceea de a negocia cu Rusia vechile divergente intr-o formula noua - mai flexibila, mai pragmatica si mai moderna. Daca vor avea porti deschise la Moscova ei vor avea valoare de intrebuintare la Washington. Daca nu... In ceea ce ne priveste socotim ca unica solutie pentru criza caucaziana este una bazata pe o formula triunghiulara. Aceasta ar presupune crearea unei Comunitati a statelor transcaucaziene avand ca element central o piata comuna - astfel mai susceptibila sa atraga investitori straini - si intretinand o relatie speciala atat cu Rusia cat si cu Occidentul (SUA si UE) fara a intra in vreo alianta institutionalizata cu vreuna dintre ele. Garantarea accesului liber la hidrocarburile caspice ar fi un punct obligatoriu al relatiei amintite. Ar fi bine daca morala crizei georgiene ar fi inteleasa si la Bucuresti. In acest sens ar fi trei concluzii de tras. In primul rand, ca relatia romano-rusa trebuie scoasa urgent din zona ignorarii, suspiciunii si declaratiilor complezente. In al doilea rand, ca in politica lor sub-regionala SUA au nevoie de aliati capabili de complementaritate iar nu doar de redundante. In al treilea rand, ca avem obligatia dar si sansa de a oferi asistenta Georgiei in incercarea ei de a-si construi un destin de independenta si neutralitate in epoca post-Sevardnadze. Va invata, oare, Romania aceasta lectie?