Adrian SEVERIN 

Daca Summitul UE de la Bruxelles ar fi ajuns la o solutie de ultim moment diluand Constitutia Europei pana la limita nerelevantei circumscrise de inconsistenta celui mai mic numitor comun rezultat din compunerea egoismelor nationale ale participantilor, atunci, cu siguranta, presa ar fi vorbit despre o asemenea Constitutie ca despre un mare succes politic si diplomatic. Asa s-a intamplat, de pilda, la Consiliul European de la Nisa. Atunci, putini (autorul prezentelor randuri a fost unul dintre ei) au indraznit sa spuna ca solutia de compromis la care s-a ajuns compromite insasi cauza Europei unite si ca ea va atarna ca o ghiulea legata de gatul procesului unificarii europene. Astazi, "succesul" de la Nisa este unul din motivele principale ale esecului de la Bruxelles. Cei care au castigat la ruleta cazinoului politic european de pe riviera franceza nu au acceptat sa renunte la ceea ce au proclamat a fi "un drept dobandit", in favoarea viitorului Europei si al popoarelor europene. Este evident ca, la o prima vedere, a abandona un privilegiu obtinut candva este o pierdere. De regula, guvernele care pierd avantaje pe plan extern pierd si voturi la alegerile interne. De asta data, insa, in joc nu erau si nu trebuiau sa fie viitoarele alegeri ci viitoarele generatii si soarta lor intr-o Europa viitoare. Or, tocmai asta guvernele nu au inteles. Ele si-au tradat astfel popoarele, punand puterea lor deasupra adevaratelor interese ale cetatenilor. Culmea este ca unele guverne si-au scuzat atitudinea refugiindu-se in spatele interesului national. Ceea ce se face pentru si in numele interesului national ar trebui scuzat intrucat este legitim. Invocarea interesului national in promovarea unor ambitii neintemeiate pe principii de echitate globala, justitie transnationala, securitate colectiva si eficienta generala a constituit, insa, intotdeauna sursa conflictelor inter-nationale, ratiunea principala a razboaielor mai mult sau mai putin mondiale. A-ti apara un castig obtinut pe seama pierderilor suferite de altii nu este expresia unui interes national ce poate fi legitimat astazi. Dupa ultima conflagratie mondiala si confruntati cu amenintarile armamentului de distrugere in masa, europenii supravietuitori au inteles ca adevaratele lor interese nationale sunt acelea care se bazeaza pe apararea unor valori comune si pe exploatarea in comun a resurselor lor strategice. Au inteles ca singurul egoism inteligent este solidaritatea; ca singura suveranitate protejata este cea exercitata in comun. Asa a aparut si s-a dezvoltat UE. Esecul Summitului UE de la Bruxelles determinat de invocarea unor interese nationale indica o confuzie de fond, o ratacire care demonstreaza ca vechiul proiect si-a atins limitele si ca nu reforma tratatelor ci refondarea Uniunii este imperativul momentului. Mai este si un alt invatamant care face valoarea esecului amintit. Conferinta Interguvernamentala si Consiliul European de la Bruxelles au probat ca adoptarea deciziilor prin unanimitate intr-un conclav de 25 de tari manate de instincte nationale primitive, este o misiune imposibila. Regula consensului ca drept de veto al fiecarui stat este reteta sigura pentru stagnare. De aceea, discutia va trebui reluata pornind de la ideea ca unanimitatea nu va trebui folosita atunci cand este vorba despre functionarea interna a Uniunii ci numai pentru deciziile cu caracter constitutiv, respectiv cele privind modul de departajare a competentelor intre Uniune si statele federate. Dincolo de toate aceste aspecte, esecul summitului are in sine stralucirea si promisiunile unui succes. Intr-adevar, el provoaca o criza. Poate cea mai grava de la constituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului. Surprinsa in plin efort de extindere, UE este acum asemenea unui biciclist care a incetat sa mai pedaleze. Risca sa se prabuseasca. O asemenea criza are, insa, avantajul de a fi cunoscuta; cu toate simptomele si cauzele ei. Cunoscuta si, deci, tratata. Ea este preferabila acelor false "succese diplomatice" care disimuleaza boala lasand ca efectele ei sa se perpetueze, mereu agravate, de la o criza la alta. Fermitatea statelor care nu au vrut sa trimita in ridicol proiectul Conventiei Europene este demna de lauda. Ea nu numai ca a facut acel proiect mai relevant si mai puternic decat era initial, dar, refuzand o ipocrizie devenita regula in relatiile internationale, pune pe fiecare in fata propriilor responsabilitati. Dezbaterea trebuie, de acum, restituita popoarelor, societatii civile. Guvernele nationale s-au dovedit, fara putinta de tagada, un instrument inadecvat pentru proiectarea si construirea unei noi ordini europene intr-o ordine globala care sa le garanteze cetatenilor securitatea, pacea, libertatea, prosperitatea si demnitatea. Punandu-se deasupra formulei de Constitutie convenita cu parlamentele, guvernele s-au pus deasupra parlamentelor si astfel, deasupra popoarelor insesi. In atari circumstante Conferinta Interguveramentala nu mai are de ce continua. Este randul societatii civile sa se pronunte; mai intai prin dezbatere iar in final, prin referendum. Pana atunci, nu exista nici un argument logic, politic sau moral care sa se opuna unei Europe cu mai multe viteze. Cei care vor trebuie lasati sa construiasca impreuna un "motor european" puternic apt a duce integrarea cu maxima viteza mai departe. Nu este vorba aici de excludere ci de autoexcludere. Nu este vorba despre a impune ci despre a demonstra prin fapte acolo unde viziunea nu a fost suficienta. Deviza acestui "nucleu dur" al Europei ar trebui sa fie "Cu totii, daca se poate; numai unii, daca este nevoie!" sau "Mai bine mai putini dar mai uniti!" Esecul are si meritul trist de a fi deschis larg asemenea cai. Iata de ce este mai bine ca nu s-a putut conveni asupra unei Constitutii a Europei unite decat sa se fi convenit asupra unei caricaturi! Iata de ce esecul de la Bruxelles ascunde in sine samburele unui succes viitor! Iata de ce putem vorbi, totusi, despre un esec... promitator!