Fiecare dintre noi a avut, probabil, momentele de raportare iritata la orasul natal, dupa cum si-a descoperit si aptitudini admirative fata de, totusi, colturile lui de glorie. Bucuresti ofera, macar prin amploare, mai mult in ambele directii. A mai incitat "cronicari" care sa-i descrie spiritul (Constantin Bacalbasa, Henri Stahl, George Potra, mai nou Ioana Pirvulescu, Ion Bulei sau Adrian Majuru) dar nici unul de anvergura cu pantagruelica simtire a lui Dan C. Mihailescu. Bucuresti. Carte de bucati (Editura Fundatiei PRO, 2003) il recomanda drept un rezistent si empatic colectionar si comentator de fragmente ale vietii capitalei de la cumpana secolelor 19-20. Spun rezistent pentru ca intregul volum e construit � cum altfel? � pe o ampla antiteza implicita: moravuri de odinioara, cu parfumul tare al irecuperabilului, generatoare de nostalgii masurate versus "forfotirea alogena" de acum, de metropola a contrastelor aiuritoare. Nu intra in firea autorului patetismul, insa e limpede ca un dram de melancolie strabate toate crochiurile (publicate initial in Ziarul de duminica) dedicate capitalei acestor "fii ai Romei care n-au mostenit rigiditatea romana. La ei � dupa Paul Morand, des citat, natural, in carte � , nimic nu e drept, totul merge stramb, politica si strazile, hainele si automobilele". Imaginea de ansamblu tine, pana la urma, de registrul oximoronicului: inertia face casa buna cu exaltarea, indolenta cu trairea clipei, la tendresse du coeur valaque (Jules Michelet) cu apetitul altericid. De mult capitala isi anunta fata actuala, revoltatoare, poate, pentru destui provinciali, sigur derutanta pentru calatorul strain, care, daca se straduia sa inteleaga ceva din incongruentele locului, gasea formule precum "tara a nenorocului" (Paul de Alep) sau "coridor al invaziilor" menit sa modeleze un popor care "a invatat sa nu posede nimic, fiindca i s-a luat mereu totul" (Morand). Meritul lui Dan C. Mihailescu nu rezida (doar) in montajul ingenios de aschii si cioburi textuale despre Bucuresti. "Bucatile" prezentate, agrementate cu sarg si aplomb de cercetator ce consuma, aparent fara efort, mii de pagini pentru o citare situativa exacta, stau sub o viziune, sunt miscate de pofta reconstitutiva a unui caracterolog si moralist dedat la a vedea jumatatea plina a paharului. Atasant de felul sau, autorul produce un discurs "indragostit", in maniera-i inconfundabila: cu piruete ludice, cu oralitati studiate, cu provocari constructive din zona civismului pentru vreun primar caruia sa-i pese de oras ori sa reinvie obiceiuri cvasicarnavalesti (cum ar fi Luna Bucurestilor). Constant, in faptele anilor cand exista un Mic Paris la noi, se "citesc" semnele prezentului, fara incrancenare, cel mult cu ironie amaruie, retinuta din eleganta: "sa te numesti Bucuresti si sa nu stii sa te bucuri (dar sa si castigi), apoi aiasta-i prostie, ma rog frumos!". Cand vorbeste despre le chic bucarestois (el insusi fiind unul, specific epocii Internetului, desigur), Dan C. Mihailescu ofera excerpte din cronicile mondene (ale faimosului Claymoor, de pilda, adica Mihail Vacarescu, fiu al lui Iancu, nepot al lui Alecu, asadar stranepot al venerabilului Ienachita Vacarescu) in franceza lor originara, considerand o "crima" traducerea. Savoarea si mireasma lor crepusculara te indeamna sa subscrii numaidecat acestei pareri. Oricum, se simte un puls sanatos in organismul capitalei ce-a fost, se deduce macar existenta unui proiect vitalist, chiar daca figura frivolitatii pare sa-si adjudece partea leului; ea, insa, daca vedem lucrurile din perspectiva istoriei mentalitatilor, poate deveni psihoistorie, si atunci bucuresteanul de bon ton, l'homme du monde accompli, "se identifica, pur si simplu, cu destinul elitelor romane". Sigur este ca modul de viata propus are, pe langa aspectele asa-zicand sfidatoare ("tapetul se alege dupa culoarea parului gazdei: bleu pentru blonde, cireasa pentru brunete") o coerenta a lui. Azi, lumea amestecandu-se, mai ales prin politica dislocarii taranilor, nici patura "de jos" nu s-a inaltat (mental, spiritual, ca rafinament, cum vrem), dar nici elitele nu si-au pastrat intotdeauna, cu demnitate, blazonul, cedand la gusturile populare. Pentru suferintele clasei apuse e suficient sa deschidem, la rastimpuri, Scrinul negru. Practicile psihoistoriei se dovedesc, in general, foarte aproape de spiritul autorului, interesat de felul in care se "misca mecanismul" pe atunci, pentru ca, de regula, actantii nu se aflau la vedere. Dar marea aglomerare urbana de astazi pare sa-si fi pastrat un duh al ei, o forta protectoare, in ciuda unor "bucati" devastate, semnalizatoare de iminent faliment: "Un oras care, privit din mlastini, smarcuri si soluri nisipoase, situat la rascrucea catorva imperii bine asezate in saua cotropirilor, isi pastreaza firea si fizionomia, dincolo de toate qui pro quo-urile, alterarile, ruinarile sistematice si mascaradele politico-istorice, este un loc ales pentru destin anume". Fireste ca preferam sa mergem pe mana acestei "vedenii" si sa reusim sa ne iubim si urbea noastra, dupa caz, ca pietoni "devotati" si "hipnotizati". Probabil ca, asa cum se intampla mereu, ochii mintii disting mai multe, vad strazile caragialiene nu doar sub semnul meschinului si al expresivitatii tircadailor. Doza de bovarism din procedura este asumata de evocator, bineinteles, care nu viseaza, in ciuda talentului balzacian (ori, mai degraba, regizoral) pentru reconstituire, la vreo restauratie. Nu. Apar in discutie si "vechii, adevaratii Arnoteni", traitori, acum, doar in imaginatia alimentata livresc. "Totul e pierdut � anunta Dan C. Mihailescu. Deci totul e de recastigat !". Categoric, insa cu acea eterna si "enervanta" conditie: ca omul politic actual sa puna mana pe o carte cum este aceasta, sa vibreze la gestul vreunui inaintas. Sa aiba o lectura buna, din acelea care te trezesc dintr-un vis urat, hranit din resemnari unde nu gasesti decat usure, amertume, fatigue (cum remarca unul dintre vizitatorii nostri). Una peste alta, Dan C. Mihailescu este cat se poate de elocvent cand il comenteaza pe Adrian Majuru, cu Bucurestii mahalalelor sau periferia ca mod de existenta, o carte demitizanta ("indiferenta la emotional si psiho-artistic"), serios documentata, nemiloasa cu fantasmele noastre melioriste si cu "visarile" de literati incurabili: "Adrian Majuru are dreptate. Dar, repet, face-o mare nedreptate!" Dan C. Mihailescu, Bucuresti. Carte de bucati, Editura PRO, 2003