Dupa cate se pare, intalnirea la doi ani o data programata de obicei la Neptun pentru a aduna pe scriitorii de limba romana de pretutindeni nu va mai avea loc. De data aceasta, tot la Neptun si intr-un cadru mult mai oficial a avut loc un festival care a dezvaluit vointa autoritatilor noastre politice si culturale de a face consacrari internationale, prin premii pe masura. Sunt doua manifestari destul de diferite, dar nu fara un anume rost comun, de a "apropia" literatura noastra si pe ilustratorii ei actuali de "colegii" lor din strainatate, considerati in genere mult mai favorizati. Ca unul care am participat la Intalnirile scriitorilor romani de pretutindeni, din anii trecuti, pot afirma ca o tema recurenta, devenita mai ales in cursul discutiilor libere obsesiva, este aceea a propagarii literaturii noastre, cu consecutivele jelanii asupra a ceea ce se intampla acuma. Dar, nu numai de azi de ieri... Daca s-ar face examenul de constiinta al scriitorului roman, s-ar descoperi ca nazuinta suprema care-l agita nu este aceea a propriei desavarsiri, ci evaziunea notorietatii sale dincolo de granitele nationale. A fi tradus intr-o limba straina este visul fiecarui romancier sau poet, blazat de tirajele si consacrarile interne. Nu mai vorbim de accesele de modestie ale dramaturgilor nostri, incredintati ca numai scenele teatrelor mari din Occident le-ar putea pune in valoare piesele care n-au izbutit sa se mentina pe afis sau sa faca seria la noi in tara. In bovarismul literar al mai fiecaruia din confratii nostri, sentimentul precar al apartenentei la un climat cultural neprielnic se compenseaza cu asteptarea reconfortanta a momentului de razbatere in atentia universala. Fenomenul de inflatie psihologica subiectiva e una din caracteristicile balciului nostru literar, in care auto-evaluarile nu se mai pot deslusi, neutralizandu-se reciproc in clamoarea generala... Opresc aici citatul; caci e vorba de un citat pe care nu l-am cuprins intre ghilimele, incercand a lasa pe cititor sa ghiceasca cui ii apartine textul (ultimele trei paragrafe) si cand a fost asternut pe hartie... Ei bine, el a fost scris de un critic pe care multi, mai ales "calinescieni", il considera un "mediocru" (Marian Popa) iar in revista pe care a onorat-o mai bine de un deceniu si jumatate cu saptamanala colaborare, drept un fel de mosneag cufundat in maruntisuri, valabil doar prin mici contributii, cand si cand agrementate cu unele sclipiri de umor: Serban Cioculescu. Textul lui din 1945 (pe care eu am cautat in mod felurit sa-l aduc la cunostinta celor interesati) este de o desavarsita actualitate in ciuda noianului de evenimente si chiar de succese care au marcat literatura romana. Ce ne facem? aceasta e intrebarea... Multi dintre cei adunati periodic in salile de dezbateri de langa Pontul Euxin sau de altunde, vad in cei care locuiesc (dar atentie: locuiesc numai!) niste ambasadori ai colectivitatii, obligatie ce le revine prin simpla situatie privilegita. Iar daca nici ei nu au ajuns la cele mai stralucite rezultate pe drumul notoritatii, stiu, oricum, mai multe decat cei ramasi acasa... Si, intr-adevar, mai toti s-au aratat darnici, cel putin in fata mea, cu sfaturi, ascultate de sutele de colegi, chiar daca acestia erau destul de clarificati dinainte. Nu spun ca acest "schimb de experienta" destul de uniderectionat nu va fi dat unele roade, dar, in clipa de fata, parca tot aproape de punctul de plecare ne aflam. Dar nu aceasta problema mi-am propus sa o semnalez: o alta se ingemaneaza cu aceea prea evidenta a necunoasterii literaturii noastre in strainatate: e vorba, parca in compensatie!, de mandria perfect legitima ca am "dat" totusi strainatatii personalitati eminente, de la Spatarul Milescu la Nikolaus Olahus si de la Dimitrie Cantemir, la fiul sau Antioh, promotor al poeziei ruse moderne. E vorba fireste de niste contributii reale si partial recunoscute, numai ca ele, intarind sentimentul de incredere in participarea unor romani la concertul european (ceea ce dovedeste ca nu suntem o rasa inferioara, asa cum ne caracterizeaza unii dintre gratiosii nostri vecini) dezvaluie in subsidiar ceva in dezavantajul nostru si care tine de adevarata definitie a culturii. Faptul ca Nicolaus Olahus, Ion si Matias Corvin aveau origini romanesti nu ii transforma in exponenti ai culturii romane, ei apartin istoriei si culturii maghiare, nu doar prin faptul ca au marcat-o intr-un mod specific; ei au devenit personalitati remarcabile, tocmai pentru ca au iesit din spatiul romanesc si nu au avut relatiile firesti cu poporul si Principatele romane. Apoi mai e de semnalat cazul unor oameni de stiinta de la dr. N. Vaschide, N. Paulescu sau G. Palade, dar si inventatori de tipul lui Henri Coanda sau Gogu Constantinescu, realizati efectiv in strainatate, care le-a pus la dispoziti mediul de cercetare. In fine, St. Lupascu, Pius Servien sau Mathyla C. Ghyka, complet in afara spatiului in care s-au nascut, si care nu au scris decat in limba franceza, de adoptiune. Mai e de luat in consideratie evolutia in strainatate a unui Emil Cioran, Eugen Ionescu, ba chiar si Mircea Eliade, care documenteaza asupra imensei tragedii survenite in cultura si tara lor de bastina o data cu venirea comunismului, dar care totusi se inregistreaza macar partial in alte zone culturale; din ceea ce au scris, nimic nu ar fi fost posibil sa fie cunoscut si valorificat in cultura romaneasca a timpului. Recent s-a facut caz de tara in care s-au nascut Tristan Tzara si Paul Celan, scriitori care, in romaneste, nu au dat lucruri relevabile, dar care se integreaza cu realizarile lor efective in Franta si Germania, chiar daca motivele emigrarii lor au fost destul de diferite. (Este desigur o nota foarte buna ca, in conditiile unui minoritar persecutat si mai apoi ale teroarei naziste, Paul Celan s-a putut forma ca poet in limba germana, pentru care a si optat si in care va deveni o celebritate. Dar atat.) Si, in sfarsit, ajungem la momentul suprem al unei afirmatii si in acelasi timp al unei relativ justificate contestatii: cazul Brancusi, pe care manualele de istorie a artei moderne il trec la "Scoala din Paris" (ca si pe Chagall, de altminteri) spre indignarea tuturor romanilor: se poate spune ca el sta pe muchea din care se deschid doua versante cu totul diferite (intru complicarea tuturor lucrurilor, sa spunem ca marele sculptor roman nici nu-si datoreaza marea reputatie Parisului, ci Americii, ca si Dali in treacat fie spus). Intrebarea care ramane si la care trebuie sa ne gandim este: Daca Brancusi nu venea in Romania pentru a executa ansamblul de la Targu Jiu, mai ar fi putut fi revendicat patrimoniului "nostru"?

Alexandru GEORGE