Din creatia sa poetica intinsa de-a lungul a patru decenii, Ion Pop alcatuieste abia acum o antologie, riguroasa dar substantiala, Descoperirea ochiului. Din volumul de debut, Propuneri pentru o fantana, nu sunt retinute decat doua poeme, cele mai multe fiind selectate, progresiv, din Gramatica tarzie (1977), Soarele si uitarea (1985) si Amanarea generala (1990); la care se adauga un grupaj semnificativ de Inedite (datate gresit in "Sumar":1966). Editia beneficiaza si de o prefata comprehensiva semnata de Gheorghe Grigurcu. Poemul care deschide selectia retrospectiva, Tipare, reprezinta, de altfel, crezul poetic incipient, intemeiat pe dubla perspectiva, telurica si cosmica, sau pe bivalenta chemare/nostalgie: a originilor si a orizontului necunoscut sub semnul cautarii odiseice, initiatice: "Drept ar fi sa nu te intristezi niciodata. / Din tara ta ti-ai ales abia perceptibila linie / ce desparte uscatul de ape, / acolo stai, jumatate pamant, jumatate mare, / cu o ureche scoica si alta de carne, / cu un ochi in azur, cu altu-n fantani pamantene. /.../ Pana la jumatate vantul iti va fi vant, / dincolo � dor, / in dreapta asteptarea Penelopei, / Ulise-n stanga, ratacind pe mari." Pentru poetul cultivat, experienta de cunoastere incepe cu "lauda lucrurilor" calinesciana, insistand insa pe haloul lor misterios ("Sa laudam conturele lucrurilor, / ascutitele muchii care despart de ceata"), dar se incheie intr-un gen de exil interior, cand evadarea din "mlastina contemplativa" transforma timbrul elegiac al discursului intr-unul grav, meditativ. Nelinistea permanenta ("rotirea continua") ar fi conditia unei miscari spirituale de cautare a locului ("miscarile noastre nelinistite nu sunt decat incercari / de a gasi locul..."), de fixare a eului, aproape blagian, in centrul lumii pentru a nu pierde nimic din miracolul existential: "si, iata, pot spune: acesta-i pamantul, / acestea sunt steaua si casa mea, / acesta sunt eu, acesta sunt eu, / pana aici, cel mereu gata de duca, / acesta sunt eu, acesta mi-e sangele, / aceasta e marginea mea, / pe care sangele meu se usuca". Un poem mai tarziu din Soarele si uitarea se intituleaza expres Omphalos, chiar daca atitudinea sceptica atenueaza acolo tensiunea subterana a aspiratiei prin prelungirea in mit. Ochiul si fereastra sunt doua motive fecunde, ordonatoare ale liricii lui Ion Pop. El cultiva o poetica a privirii intr-un sens special, fara raportare directa la creatia generatiei nichitastanesciene (pe care exegetul, dubland poetul, a aprofundat-o analitic). Ochiul (cum se intituleaza un poem definitoriu) este unul ciclopic, ca o proiectie a eului subiectiv in ordinea cosmica, fiindca inseamna predestinare a cunoasterii: "Steaua aceasta ce sta, sta, / acolo, in cerul ei, si tot priveste spre mine, / pana ce ma vede, pana ce ochiul / i se aprinde in carnea mea, / pana ce vad cu acest singur ochi tarziu, / deschis intreg in pleoapele de piatra.../.../ Am si inceput sa vad totul / din acest mult prea frumos patrat / in care visez, / toate drumurile duc spre mine, nici unul nu ma va ocoli, nu poate, / pentru ca tot ce are-un capat / il are-aici, in ochiul meu stelar ". Descoperirea ochiului figureaza revelarea timbrului si fixarea atitudinii poetice, adesea sceptic-ironica: "iti trebuie uneori o viata / ca sa-ti descoperi ochiul, / sa afli ca / Vavilonul pe care-l plangi / e chiar Vavilonul / pe care-l plangi". Iar Fereastra (titlu al catorva poeme) reprezinta locul privilegiat si constitutiv al privirii, vizand fixarea efemerului ("E vremea sa spun / am vazut, Doamne, / atatea lucruri, atatea / tinandu-le-n loc. Reactionar, retrograd, / modest sabotor / al marelui Mars") si, in genere, perceptia realului printr-o fanta intredeschisa. In chip original, fereastra poetului deschide si supapele memoriei afective, dar si poarta drumului cognitiv, reactivand memoria culturala: "Aici, printre carti cu grija asezate, - / da, se va spune, era un ins livresc, / cineva murmura, cineva plange, / masa mea-i o cetate cu puntile intinse / peste santuri adanci, in care vom inventa sange. // Fereastra-i deschisa, vede tot si nimic, / marul se coace tacut, inainteaza / masinile, memoria, toamna, / cad frunzele, cuvintele de tipar / sunt amarui ca nucii din Valea Chioarului. /.../ Ci vino, fluture, si te aseaza / Pe Nebanuitele trepte, pe Struktur der modernen Lyrik". Complementar este valorificat, in context naturist, motivul sangelui, ca emblema a vietii asumate. Relativizarea trairilor este, desigur, marcata de constientizarea conventiei livresti ("Nu e momentul sa te sperii daca te sperii / de lunga fraza in care dispar, - / ti-or aminti de verba volant, de scripta, / de apa trece, de pietrele mari"). intrucat lumea perceputa astfel de poet inseamna, in egala masura, "carnea si iarba", "sangele si cuvintele". Pe fundalul negarii ironice a fondului cultural ("Mai incult decat portarul de la Casa de nasteri / s-ar vrea poetul"), poezia devine un Jurnal de stari si emotii ("in ziua de 23 octombrie / mi-am asezat mana sub tampla dreapta / in pozitie foarte meditativa / si mi-a fost frica") cu, fatalmente, dubla provenienta. Atare ingemanare de firesc si livresc se realizeaza, insolit, prin contextualizarea faptului existential � un gen de "textexistenta" � prin proiectia eului creator si incorporarea lui in Text: "Cat de ciudat! Pe cand simteam ca tocmai se pregateste / sa cada din trupul meu subtiat / marea picatura de sange, / eu citeam o carte despre Limitele interpretarii, / in loc sa ma gandesc, / cum mult mai firesc ar fi fost, / la limitele Textului. // dar toate au, pare-se, o vreme a lor". Asumarea conditiei de "poet postmodern", chiar daca irizata de autoironie (afisand ironia ca mostenire), nu e defel intamplatoare: "Dupa cincizeci de ani nu poti fi / decat poet postmodern. E-un gand / care ma consoleaza cumva / si-mi explic si de ce / imi revin in minte, cu o mare ingaduinta, florile albe ale salcamilor, banca innegrita, / fanul candva de curand cosit". O figura lirica, de sorginte carturareasca, e reprezentata de "profesorul" care insoteste poetul intr-o serie de poeme: Strofa a treia, Interferente, Profesorul imi mai spune; cel din urma divulgand, in dedicatie, si numele peripateticianului exemplar: Mircea Zaciu. Pe fondul colocviului din timpul periplului citadin, secvente din cotidian ajung pretexte ale discursului liric, generand esentializarea "faramei" de real in metafora. In lirica lui Ion Pop, naturaletea decurge, paradoxal, dintr-o profunda autocunoastere, din simplitatea comunicarii si a coabitarii livrescului cu firescul. Este, in fond, un poet citadin care whithmanizeaza fara stridente elegiace (elegie livresca � ar fi o definitie). in ipostaza poetului naturist, se ascunde un descriptor al peisajului regulat, dar si al formelor iregulare ale materiei. Maestru al discretiei si al rezervei afectuoase, autorul Descoperirii ochiului si-a stabilit deja locul distinct in Poezia unei generatii. Ion Pop, Descoperirea ochiului, Editura Cartea Romaneasca, 2002

Nicolae OPREA