(continuare din numarul trecut) Unul din cele mai bune spectacole ale mele din Franta a fost Cei din urma de Gorki. Proslavit de critica pentru modul in care folosind procedeele fantastice am imaterializat o materie compacta si grea (Gorki) rivneam pentru prima oara sa-mi fie recunoscute si alte merite, acelea, care erau singurele incontestabile care ma deosebeau de colegii mei inca de la virsta de 17 ani si care provocasera pentru mine admiratia celui mai bun maestru de actori pe care l-a cunoscut Romania, adica Vlad Mugur: Harul de a lucra cu actorii. Am distribuit actori foarte mari (Georges Wilson, Claude Dauphin, Emmanuelle Riva) pe cei mai buni dintr-o generatie tinara, extraordinara (Nathalie Nell, Fany Cottencon, Sophie Barjac, Lambert Wilson) am lucrat ca in zilele mele cele mai daruite, posedat si relaxat. * * * "Acest spatiu mort, de amfiteatru populist indeamna privirile sa nu se mai intilneasca" � le-am spus eu din prima intilnire actorilor. "Aceasta distanta imensa a ucis privirea si a inlocuit-o cu o intilnire de masti � de unde provine si faima retorica a spectacolelor Théatrului de la Ville. Haideti sa reabilitam privirea. Sa insufletim acest spatiu mort cu o misenscena a privirilor, care e cu totul alta decit cea mecanica, inertiala a corpurilor, cel mai adesea in contradictie si in desincronizare cu ea, ca in baletele lui Aldo Nicolais. Intilnirea privirilor sau absenta lor sa nu mai fie niciodata intimplatoare sau umorala. Daca evitati o privire sa stiti de ce. Sa fie in proiectul dumneavoastra. Privirea devine "transpusa" � "dincolo de" � o meta-privire. Cuvintul nu face decit sa urmeze � el este ecoul acestei meta-priviri." Era o singura relatie care ma nelinistea � relatia dintre Georges Wilson � actor de reprezentatie si Emmanuelle Riva � actrita de traire. Intr-o seara de repetitii, cind Georges Wilson incepuse din nou cu insuportabilele lui ticuri actoricesti, am oprit repetitia si am tinut un monolog violent si uscat despre manierismul lui consternant. Cu ochii intorsi in el ca doua bile albe, privea un pahar cu apa. In mod normal dupa o asemenea umilire publica nu mai trebuia sa vina la repetitii. Era limpede, trebuia sa-mi caut un alt interpret. A doua zi insa Georges Wilson a venit la repetitii ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Privirea mai era inca alb tulbure, dar ochii sai si-au recapatat in timpul zilei culoarea albastra si lasa. Apoi a venit premiera, triumful, traditionala mea disparitie. Primeam informatii de la tinerii actori despre degradarea spectacolului, ca pe niste analize medicale, pe care le rupeam fara sa le citesc. Ocoleam spatiul Téatrului de la Ville din Place du Chatelet, radiat de jocul actorilor, dar al carui stil de degradare nu-l intuiam. Pina cind intr-o seara am condus o prietena din Romania la teatru, sa vada spectacolul. Am intirziat schimbind dulcegarii cu plasatoarea adoratoare a spectacolelor mele si prima replica din Cei din urma m-a prins pe pragul iesirii si acolo m-a inghetat. M-am prelins pe zidul enorm, lent, inapoi, ca un criminal spre locul crimei. Nu intelegeam de ce actorii se uita la sufleur, doar in Franta nu mai exista de zeci de ani sufleur, ei nu se uitau la sufleur ci direct in sala, sau in decor, sau in vid, sau pe linga urechea partenerului, sau in podea � cel mai des, cu ochi morti care exprimau refuzul de-a se privi intre ei. Marii actori in frunte cu Georges Wilson (care razbunator se intorsese sa impuna jocul lui distrugator) dadusera tonul. Sublima Emmanuelle Riva juca cu ochelarii fumurii, ca sa nu se vada ca avea ochii umflati de plins. Fireste ca era o fantasma, care s-a extins tot mai mult in visele punitive care au urmat, dar toti actorii aveau ochii intorsi spre ei insisi. Cei tineri, turnatorii, se adaptasera si ei. Aveau cu totii ochii lui Georges Wilson din seara in care-l umilisem cu raceala si dispret. Cum arata niste ochi intorsi spre sine? Ca ochii animalelor noaptea, luminati de infrarosii, albi, ca doua bile albe de biliard. Nimic nu mai ramasese din spectacol. Doar decorul si costumele geniale ale lui Radu si Miruna. Pentru ca tabloul grotesc sa fie desavirsit, cronicele au fost delirante, printre cele mai extraordinare pe care le-am avut in Franta. Mi-ar fi placut sa le arat. Nu e cazul. Am avut o singura amintire frumoasa, curata. Emmanuelle Riva. Nu vreau sa-mi amintesc decit citeva cuvinte pe care le-a spus Emmanuelle despre mine. Ziaristul Michel Grey ii lua un interviu in l'Aurore, introducindu-ma astfel. (Rinjesc cind vad evocarea pariului meu cu actorii.) "Ce roumain est l'homme le plus courtois du monde, mais ne lui demandez pas de parler de son travail ! C'est un perfectionniste et pour lui, rien n'est joué avant la première. Les comédiens, habitues à son aimable tyrannie, se plient volontiers à ses moindres detailles." "Il nous fait travailler comme des brutes � me dit Emmanuelle Riva � mais si gentiment qu'il est impossible de lui resister... (...) Actuellement, je vis la période la plus heureuse de ma carrière. Je suis en parfait accord avec Pintilié, a tel point que j'ai l'impression d'être sa petite soeur. Il sait tirer le meilleur des acteurs, sans les briser." Ziaristul continua tabloul idilic. "La discipline qu'il exige lui convient parfaitement. Elle la considére comme indispensable. Elle est enthousiasmée par ce Roumain à barbe rousse et aux yeux bleux (iar albastri, domnule) qui a tants de points communs avec elle." "C'est un visionnaire. Il a complètement transformé la pièce, la tirant vers le surnaturel. (...) Ce qui fascine chez Pintilié c'est qu'il est à la fois visionnaire et quotidien: il a le sens du quotidien, avec démeseure et rigueur. Il exploite tous les côtés de la pièce: fantastique, surnaturel, poésie, humour, tragique, quotidien, soif du pouvoir... (...) Il a vraiment la vision d'un grand homme de théatre: il donne l'impression de ne pouvoir vivre qu'a travers le théatre, et il a cette qualité rare de ne jamais faire partir un acteur sur une base fausse. C'est quelqu'un qui jubile au théatre. Pour les comédiens c'est une expérience rare." De ce nu se degradau spectacolele in America? Pentru ca existau previews-urile. Ce este un preview? O repetitie cu public. Prin contract in America sint obligat sa fac aceste repetitii cu public. Cel putin 5 previews-uri, dupa cit imi amintesc � care erau intotdeauna mult mai mult decit un "foretaste" � erau rescriere, uneori rescriere structurala si cristalizarea definitiva a stilului. Imposibilitatea ca spectacolul sa mai fuga. Ce ma impiedica sa fac acelasi lucru in Franta, sau in orice parte a lumii? L-am facut o singura data in Franta cu Ce soir on improvise. Am caseta ultimului spectacol. Absolut acelasi de la premiera. La acest ultim spectacol, replica finala a regizorului Hinkfus, rostita de actorul Christian Blanc � era inlocuita de vocea mea cu accent dunarean, (furata din repetitii) omagiu-surpriza adus de cei 43 de actori ultimului cerc al puterii regasit, adevaratului "dumnezeu", REGIZORUL, citeva secunde inainte de disparitia in neant a spectacolului. Apoi urma un sfert de ora de aplauze si ovatii. Uneori insa nu mai e nimic de distrus, de degradat. Adica uneori un spectacol poate fi atit de prost, incit oricita inspiratie ai avea, oricita forta de munca ai depune, oricita ambitie te-ar stimula, oricit noroc ai avea, exista o limita a prostiei care nu se poate depasi. Am fost incercat odata in viata, chiar de un fel de mindrie de nebun. Sa-l vad eu pe ala care face mai prost ca mine spectacolul asta. E vorba de cel mai prost spectacol al meu, o catastrofa monumentala (mai tii minte, Andrei?) � Arden din Kent � de un autor anonim englez, presupus Shakespeare. Ani de zile "one-man show"-ul meu preferat era parodierea printre prieteni a dezastrului Arden. Cu timpul energia comica s-a istovit. A ramas doar perplexitatea, amaraciunea si invatatura de minte. Dupa Arden am inceput toata seria mea americana. Care e prima mea invatatura de minte? Cit de greu se construieste un spectacol prost, mult mai greu decit o capodopera. Eroarea unui spectacol prost se intuieste in general de la inceput. Dar exista o obstinatie bolnava, un refuz de-a constientiza, un efect de seducere pe care uneori il produce foarte puternic un drum gresit. Adica trebuie sa mergi la Ploiesti si pe la Calugareni iti dai seama ca mergi spre Giurgiu si in loc sa intorci simplu masina spre Ploiesti, continui drumul spre Giurgiu, excitat de ideea de-a ajunge la Ploiesti intr-un mod mai original. Arden e o piesa care musteste de singe si sexualitate salbatica. Personajul principal Alice � e isterica sexual, asasina prin pierderea mintilor. Aleg pentru rol, pe minunata actrita din Pescarusul, Laurence Bourdil, intruchipare de vis a candorii si puritatii, mizind aventuros pe un efect de contradictie intre inocenta si crima (o iau spre Giurgiu cind trebuia sa ajung la Ploiesti). Rezultatul e catastrofal, dar era previzibil dupa prima zi de repetitie. Ce mai tin minte? Decorul nu-l facuse Radu, dar tot un mare scenograf, Helmut Stürmer � era un velodrom rotunjit spre sfera, in centru o gaura neagra. Nu puteai sa te mentii in echilibru pe panta decit daca fugeai sau mergeai pe bicicleta. Altminteri te aspira gaura din centru care reprezenta infernul (o idee cam studenteasca). Cind nu era pus un dop. Ca sa umple ceaunul cu fumigene. O actrita a coborit de pe barca (dopul) si a inaintat printre smircurile fumeginde, a ametit, a lesinat si a disparut in fundul acestei strachini cu ciorba otravita. Colegii ei au coborit de pe dop (barca) si au inceput s-o caute cu miinile pe fundul baltii. (Jacqueline... Jacqueline � strigau ei in soapta ca sa nu tulbure spectacolul care se oprise.) Foarte lent au intrat masinistii... recuziterii... cu aceeasi miscare ralantisata (le era frica sa nu o striveasca in picioare) dar care ii dezechilibra, in sfirsit au aparut electricienii. Era un balet fantastic. Directorul administrativ... � Unde ai vazut toate astea, tot in vis, acolo unde repari tu spectacolele � reapare interlocutorul meu uitat. � Nu, ca Arden- ul nu l-am bagat niciodata in atelier... L-am lasat afara in ploaie. Da sa stii ca pina la directorul administrativ totul era adevarat. Iti jur. � Si actrita au gasit-o? � Peste doua zile cind s-a risipit ceata. � Continui deci "one-man show"-ul tau, haz de necaz? Nu vrei sa vorbesti serios despre catastrofa? � Nu. Pionier, deseori, printre exploratorii teatrului timpului nostru � in special cind eram inspirat de modele literare ale secolului XIX � alteori vilegiaturist, preparind spectacole fermecatoare in timpul weekendului (uneori cam prelungit), extinzind la un moment dat zona ludica si asupra operei, autor al unui singur spectacol monumental-catastrofic, cam asa s-au scurs � alternind avantgarda si vilegiatura � cei 18 ani de exil ai mei. Care e pe scurt morala acestei povesti? Niciodata nu ai parte de un somn linistit. Calofilia este un carcinom extirpat care reapare rinjind. Dar mai grav decit calofilia, care poate cuprinde si un procent de fatalitate, este abandonul spectacolelor rare, exceptionale � care ne sint daruite si pe care orbiti de furie si sedusi de trindavie � nu le protejam, uitind ca harul nostru este imprumutat si cu scadenta. Cind am citit in Sfintul Augustin, La fable de Philocalie et Philosophie am fost foarte tulburat de citeva din confesiunile sale in legatura cu eroarea, si in special de relatia eroare-moarte "quand on est devancé par la mort". "Si un homme se rend à Alexandrie, et qu'il y va par le droit chemin, tu ne peux pas, je pense, le dire dans l'erreur ; mais si, gêné par diverses causes, il fait le même voyage en prenant son temps, et s'il est devancé par la mort, n'est-il pas vrai qu'il a toujours cherché sans jamais trouver, et que pourtant il n'a pas été dans l'erreur ? � Non, dit Trygetius, il n'a pas toujours cherché ". (fragment din volumul bricabrac, in curs de aparitie la Editura Humanitas)