El insusi hermeneut de forta, erudit cu vocatia pedagogicului (lucru mai rar la noi, unde specia aflatoare prin texte e, de regula, un savant a carui coerenta este sublima, dar lipseste cu desavarsire), Livius Ciocarlie provoaca deruta in lumea hermeneutilor prin fiecare aparitie postdecembrista. De ce deruta? Pentru ca el, primul, mixeaza discursuri intr-un continuum scriptic greu de situat, mizand atat de mult pe autoironie incat zelul exegetului risca sa basculeze in ridicol. Operatia de cartografiere a recentei sale carti se loveste de o astfel de dificultate, ce rezida, concret, in inadecvarea principiala a instrumentarului critic (tintind la precizie, taxinomie, "chirurgical") in raport cu scriitura autorului, fluida, fugoasa, fragmentara, delta perfecta a suvoaielor memorialistice, romanesti, cvasisociologice, cvasipsihologice etc. Doar fortand un pic nota, interpretul prinde curajul de a gasi cateva repere intr-o curgere asumata, iata, ca atare : "...nu mi-am propus sa consemnez aici fapte iesite din comun. Scopul meu este sa atrag atentia asupra celeilalte parti a existentei noastre diurne, partea inefabila". Care profesor serios ar putea avansa pretentia ca expertizeaza inefabilul ? Iti vine, in fata unei astfel de provocari, intens irigata ludic, sa rostesti ceva de genul "Ar trebui un cantec incapator, precum...". Autorul avertizeaza, de altfel, cu infinita bonomie: "Parca-i vad pe savantii emeriti tuguind din sprancene peste ochelari". Jucandu-se cu sinele livresc, dar si cu cititorul postmodern, dedulcit la palierele multiplicate de lectura, Livius Ciocarlie (isi) prezinta esantioane din copilarie, adolescenta, diverse episoade pe ruta castigarii de "certitudini", dar are puterea obiectivarii, isi exorcizeaza constantul sentiment al culpei prin ridicarea la autopersiflare: "...cu simpatie nostalgica si recunoscatoare pentru tanarul avantat care am fost, ii las lui ultimul cuvant, adresat mie: vezi sa nu te strici de ras !". Atunci lectorul devine brusc mult mai atent, alertat de gandul ca i se poate intinde capcana de a lua in serios pasaje inselator grave. "Codul" inefabilului gazduieste, generos, o multime de piste false, iar intertextualitatea este la ea acasa. La un moment dat, rafinatul autor si traitor in biblioteca schiteaza, in plin elan al sfidarii de sine, un program existential potrivit cel mai putin siesi: "Alta e solutia: Diogene, Villon, Dostoievski. Sa traiesti josnic, sa fii respingator ca o rana deschisa, dar in contact nemijlocit cu lucrurile. Sa pierzi sentimentul constrangerilor sociale, asa anulandu-le". Dincolo de grauntele "anarhist", cioranian din declaratie, miza discursului intregului volum e libertatea, mai precis modul in care este ea prezumabila, aproximata si, desigur, folosita. Timpul pierdut se intoarce in albie, luand-o impetuos catre izvoare, ca Amazonul ce porneste, cateodata, invers, si concluzia-i gata: suntem liberi atata vreme cat ne putem reaminti, creator. In fond, aceasta e starea de gratie, a recuperarii prin scris, a "reinvierii" cat mai multor umbre, locuri, nume, populatie a sute de pagini in care pulseaza energic viata, bogata, cu incongruente si miracole, toate intelese empatic de un om situat, totusi, departe de formula vitalista. Dorinta de a reface un univers, cu toate ale lui, sub forma � cum altfel ? � de puzzle, justifica si titlul cartii. Cateva randuri, dramatice de data aceasta, prind gandul ascuns al autorului impovarat de melancolie: "Am priceput ca cei din cimitir sunt tot mai numerosi. Unii au murit de mult, dar in mintea mea au ramas tineri, in putere, si as fi vrut sa scriu cate ceva despre toti, dar, Doamne!, nu mai pot". Cuceritor de-a dreptul este prozatorul cand isi contempla, amuzat, laboratorul, cu o modestie si un relativism (in raport cu ego-ul) rare la scriitorii romani actuali, indragostiti, multi, de efecte si visand la postura de magicieni ai scrisului. Facand pe mercantilul, Livius Ciocarlie dezarmeaza prin directete, ca un prozator englez "sec": "Nu, incurc cronologia, asta s-a intamplat mai tarziu. De altfel, am sentimentul ca lucrurile astea le-am mai povestit. Am tras din raft, ca sa verific, sa nu iau banii de doua ori pentru aceeasi marfa, Clopotul scufundat". De mai multe ori se produce, de fapt, manevra de "punere in criza" a propriului discurs. Iar simtul umorului la acest om rezervat si incercat de viata este remarcabil spre debordant. Ultimele cateva pagini il au drept personaj pe un fabulos "unchi Jo", un hibrid consternant, un fel de djin al cartii, o figura a inspiratiei, alcatuita, urmuzian, din elemente disparate, cu o existenta cel putin bizara. Faptele nemaiauzite ale unchiului Jo imi amintesc de o bijuterie a genului, aiuritoarea Autobiografie burlesca a lui Mark Twain. Cu facultate facuta la Tupilati, despre care nu stiati ca este port, demnitar si producator de tirade in Camera Comunelor, trouble-fete si fanfaron, genial si neobosit, numitul unchi nu mai este reperabil, drept care se va si incheia & comp. "Vestile nesigure" (suntem doar in regatul inefabilului, nu?) raman singurele lucruri...certe: "Unchiul Jo ar fi fost vazut pe muntele Ararat. Se spune ca ar fi intreprins o calatorie in Statele Unite, ca sa devina si dumnealui mai destept. Altii l-ar fi dibuit intr-un borcan de militian. In ultimul moment, zice-se, ar fi fost desemnat ca membru al cabinetului dentar". & comp. este una dintre acele carti, greu de gasit, care, cu toata incarcatura grava (inclusiv decupaje de interes istoric, cu date si reconstituiri detaliate, despre fatete ale saraciei familiei, de pilda, ori despre deportarile din anii terorii rosii) "salveaza" notiunea de placere a lecturii. In acelasi timp, desi construit "capricios", cu mecanismele memorialisticii, volumul reprezinta si o demonstratie de vituozitate tehnica, cu montaj subtil ce ritmeaza "dezordinea" de care Livius Ciocarlie, in verva, face mare caz. Si cand te gandesti ca rareori se poate vedea scriitor mai clar mental decat el. Livius Ciocarlie, & comp., Polirom, 2003

Gabriel COSOVEANU