Nascut la Tighina in 1940, geologul (de profesie) Ion Lazu a intrat in literatura in anii '70, cu o culegere de povestiri (Ningea in ochii ei albastri), indreptandu-se apoi catre roman. Dupa '89 si-a ignorat, insa, vocatia epica, preocupat, se pare, sa-si fructifice (editorial) inclinatia elegiaca: Poemul de dimineata (1996), Cuvinte langa zid (1999). Revine acum impetuos cu un roman masiv, de peste 500 de pagini, despre soarta tragica a basarabenilor refugiati, alaturandu-se prozatorilor cu aceeasi origine, de la Paul Goma la Mircea Daneliuc. Veneticii este o cronica de familie conceputa in timbru afectiv, apasand pe coarda emotionala (la polul opus fata de Cronica de familie a lui Petru Dumitriu). Pretextul creator isi afla argumentatia in asertiunea eseistului H.-R. Patapievici � reprodusa in motto-ul primei parti � dupa care legea supravietuitorului este sa marturiseasca, vazand lumea "cu ochii celor care au incetat s-o mai vada". Prozatorul e calauzit, asadar, in demersul sau de "arheologie sentimentala" de simtul datoriei morale. Datoria de a asculta si de a transcrie fidel "intamplarile dintr-o viata" povestite de (mai ales) parintii sai, "venetici" din Basarabia ocupata de rusi. Acesta este, dealtfel, crezul sau artistic: "imi pare acum ca anume acesta a fost efortul dintotdeauna al scriitorului: sa vorbeasca despre lucruri care deja nu mai sunt, ca si cum ele inca ar mai fi, si ca si cum prin asta le-ar putea face sa existe, in continuare. Prevenit ca vorbeste despre lucruri trecatoare, el incearca sa le incetineasca pe cat posibil caderea; sa le faca un pic vesnice...". "Povesteste tata" � devine leitmotiv epic, un fel de motor al naratiunii secventiale. Iar mama personajului-narator se identifica in Memoria familiei: "Mama are ceva din rabdarea Memoriei, care asteapta sa fie suscitata (...) pentru a furniza alte si alte detalii". Istoria dramatica a familiei Grigore si Veronica Manu, din comuna de pe malul Nistrului, Ciorbuciu, incepe in 1944, odata cu primirea Ordinului de evacuare, cum se intituleaza prima parte, cea mai inchegata, a romanului. Din perspectiva naratorului omniprezent este relatat � la modul participativ � calvarul refugiului cu trenul al mamei cu trei copii care dureaza aproape doua saptamani pana la Slatina, locul (pre)destinat de ordinul antonescian. Primita cu ostilitate de localnici, "venetica" Vera se stabileste langa oras, in satul Saraceni din comuna Satu Vechi (denumiri inventate, desigur, in spiritul simbolisticii toponomastice). Aici va ajunge, in cele din urma, si tatal Grigore, cu caruta trasa de cai basarabeni, iar, mai tarziu, bunicul Papa care poarta cu sine "cheile unor lacate zdrobite, de la niste usi sarite in tandari ale unor case prabusite". Tot in Saraceni isi gaseste refugiul, provizoriu, fratele Verei, Mihail (un erou de roman aparte!), care abia intors din prizonieratul din Germania este condamnat la 4 ani de munca silnica pentru "inalta tradare" si spionaj. Dar drama dezradacinatilor nu se incheie aici. Intr-o serie de scene rememorate liniar, naratorul � care va deveni personaj in partea a II-a � insista asupra celorlalte necazuri ce se abat asupra familiei: furtul cailor, moartea fiului mai mare, amenintarea repatrierii si deportarii in Siberia, pe fondul saraciei si al ostilitatii oltenilor care considera ca basarabenii "au venit cu bolsevicii". Partea a doua a Veneticilor, Scribul familiei, menita sa renoveze formula romanului traditional al familiilor, se edifica in maniera jurnalului. Este jurnalul ultimului supravietuitor dintre refugiati, devenit cronicarul basarabenilor care reconstituie evenimentele � realist, dar si melodramatic � scotocind in "arhiva familiei". Afisand explicit tema ordonatoare ("Tema pribegiei e universal valabila. Pleci dintr-un loc si speri ca va fi mai bine. Dar nu mai esti acasa"), "scribul" duce istoria familiala pana dincolo de moartea parintilor, amestecand amintirile cu scene domestice din propriul camin. El apeleaza la o serie de naratori flotanti, dotati cu credibilitatea martorilor oculari, pentru a creiona portrete de basarabeni in secvente intitulate ca atare: Clemente Sarghi, Ifimita, Iancu Draghici s.a.m.a. Povestile ii sunt livrate spontan observatorului obiectiv: "Unii oameni au minunatul talent de a se pune singuri in pagina, de cum intra in campul tau de observatie". Toate acestea pentru a reliefa destinul tragic al dezmostenitilor in plan istoric. Suportul diaristic nu poate masca, insa, maniera conservatoare a combinarii monologului interior cu povestirea inramata. Romanul se incheie simbolic � intr-un Epilog ce transcrie dialogul dintre frate si sora � cu scurta secventa Visul din oglinda, sugerand legatura indestructibila dintre generatii si perpetuarea vietii familiale, in alt context istoric (notele din jurnal ajung pana in 1998) prin fiul "scribului", Andrei. Veneticii (un titlu inspirat) este un roman aluvionar, pe alocuri cu un ritm narativ greoi, cand pare suprasaturat de fapte anodine cu minima semnificatie. Frazarea impersonala (cu persoana a III-a naratoriala glisata adesea spre a II-a in stil Michel Butor) isi pierde din suplete atunci cand efuziunea sentimentala a naratorului implicat in istoria familiala tasneste la suprafata. Dar cred ca relatarea participativ-nostalgica salveaza coerenta conglomeratului epic. Conditionat de criteriul adevarului care trebuie rostit, Ion Lazu este un carturar care urmeaza aievea indemnul lui Nicolae Iorga de a valorifica "comoara amintirilor" din sufletul conationalilor sai, scriind cu patetism temperat despre "oameni cari au fost". Ion Lazu, Veneticii, Editura Vinea, 2002

Nicolae OPREA