Hypostasis Editura Limes, 2002 Cartea lui Dorin Muresan, careia nu-i pot spune roman � si sunt sigur ca nici el nu ar fi de acord cu aceasta categorisire � respira prin toti porii duhorile iadului profund, ale umanului confruntat cu existenta. Aceasta carte are meritul de a-si propune enorm si de a reusi partialul. Miza cartii tanarului autor clujean e atinsa din momentul in care este propusa pentru ca, dincolo de talentul scriitoricesc, de ascunderea necesara in spatele unor masti naratoriale, umbra tainuita de cuvinte se arata profund autentica, izbeste prin forta, prin ciudatenie, prin ceea ce formalistii rusi numeau stranietate. Un expresionism crud, violent, lipsit de falsele pudori ale scriitorului ce-si priveste intotdeauna cititorul in ochi pentru a-i ghici reactiile, este trasatura fundamental-stilistica a acestei carti. Totul se reduce la acea "singuratate esentiala" pe care Blanchot o lega de poietica jurnalului: un personaj ajuns intr-un oras lipsit de orice trasatura definitorie, un univers inodor (desi mirosul ocupa un loc simbolic fundamenal in aceasta proza), redus foarte repede la o celula echivalenta, garsoniera, sunt teatrul descompunerii Eului in ipostaze satanice (prin contaminare, ceea ce intra in contact cu diavolul capata trasaturi demonice, nu-i asa?). Spatiul inchis este teatrul fragmentarii, al confruntarii naratorului cu un Sine evanescent (identificabil doar in contact � iarasi contaminare? � cu umanitatea ipostaziata si ea de alte patru personaje fantomatice), cu aparitiile teratologice ce izvorasc din "trapa" identificabila - dar neidentificata - in acea garsoniera. Locul ales ca scena a cosmarului are si el un caracter aparte: este intr-adevar un spatiu sacru, fiind un fost spatiu al placerilor, poate chiar un "crime scene", pastreaza inchise in el efluviile demonice declansate de doua rituri esentiale � fornicatia si crima. Lumea in care ia fiinta acest teatru al destramarii e figurata ca o concentrare de cercuri concentrice ale caror emanatii sunt destul de a puternice pentru a se influenta reciproc intru demonizare. Moartea, sexul, aproape-dragostea si, in primul rand, singuratatea sunt coordonatele acestui univers: scarile sunt inundate de puroiul stors de un batran cu un picior cangrenat, sobolanii navalesc noaptea in garsoniera, tablouri de o cruzime extrema descriu pe fresca mintii naratoriale treptele spre nebunie. Paranoia auto-punitiva, schizoidie, totul trecut prin filtrul lecturilor existentialistilor... Ati ghicit... avem de-a face cu un autor care-si poate stapani cu greu intelectualismul si, sincer sa fiu, cand scapa din ghearele livrescului, proza sa atinge gradul cel mai inalt de autenticitate. Proza sa isi trage sevele din expresionismul plastic, dar are si ceva din povestirile fantastice ale decadentismului. Dar ceea ce ridica aceasta proza deasupra unei scrieri bantuite de spectrul "uitarii i-mediate" este capacitatea naratorului de a transmite lectorului toata forta turbionara a vertijului, ceea ce denota o capacitate de filtrare si de transpunere neobisnuite pentru un tanar. Marturisesc ca am fost placut surprins de maturitatea vocii. Cartea are si punctele ei slabe, pe care sunt sigur ca autorul le cunoaste mai bine decat oricine: dialogurile par adeseori artificiale (printr-o fluenta prolixa de-a dreptul incredibila), discutiile dintre personaje sunt construite prin alipirea unor monoloage (lipseste acea tacere semnificativa care poate cladi un personaj reusit), se simte de multe ori umbra lui Blecher (prezenta marturisita de altfel), unele teorii sunt si ele de-a dreptul brebaniene... Livrescul poate darama autenticitatea, dar nu o face, datorita, asa cum am mai spus, fortei autentice cu care naratorul impulsioneaza lectura. Foarte reusite sunt textele reunite sub titlul semnificativ de Detalii: autorul nu mai are loc, si nici timp, pentru a filosofa, pentru a arunca aluzii livresti, ci pur si simplu schiteaza, uneori in doar cateva randuri, pasaje infernale trecute prin filtrul acelei personalitati despre care am vorbit: infernul exista doar in noi... Gheorghe Mocuta Pregatiri pentru marea calatorie Editura Mirador, 2002 Sa dispari in propria ta limba in propria ta gura in propriul tau punct./ iluzia marii calatorii: sa-l gasesti pe Dumnezeu in timp ce/ te pregatesti sa abandonezi cautarea. sa regasesti omul." Poemele lui Gheorghe Mocuta inscriu calatoriile unei biografii ce-si recupereaza originile (arhetipul calatoriei, drumul tur-retur in Iad) intr-o actualitate mizera, neferindu-se de precizarea detaliului istoric. Micile calatorii ritualice compun pana la un punct traseul final, pe care doar un poet il poate "cartografia". Pregatirile sunt rituri performate in cotidian, "mici morti" amintind de romanul lui Dinu Pillat: boala este o calatorie ratata prin insanatosire, poemul rupt dupa ce l-ai terminat semnifica si el o maculare a vastului poem final... Practic, aceste pregatiri compun om viata, si Gheorghe Mocuta asta face: compune o autobiografie lirica, resemantizata acum de constientizarea apropierii (constientizarea mortii apartine varstei mature, in rest e doar bajbaire) unui drum imaginabil, dar de nedescris... Viata privita din urma e un muzeu in care misteriosul muzeograf a aranjat cu inteles piesele aparent neinsemnate, lasand in umbra marile evenimente. Conflictul dintre Marea Istorie (pura fictiune) si mica istorie (cea personala, aflata la limita fictiunii) nu e niciodata solutionat, dat fiind ca fiecare ofera intelesuri noi celeilalte. Poeme de o larga respiratie, conturate in jurul unei teme centrale si in acelasi timp marginale...

Bogdan Alexandru STANESCU