Iolanda MALAMEN: Draga Dan Stanca, biologic faci parte din generatia optzeci, dar ai debutat cu mare intirziere fata de colegii tai de generatie. Cum se explica acest lucru? Dan STANCA: De multe ori imi pun si eu aceeasi intrebare. Mi-aduc aminte ca in anii optzeci vroiam foarte mult sa public, dar, ca un facut parca, toate portile imi erau inchise. Gratie lui Sorin Titel, la sfirsitul lui 1982 am depus un volum de proza scurta, intitulat PASAREA PLINSULUI, la Editura Cartea Romaneasca, mai precis in miinile Magdalenei Bedrosian. Acest volum nu a fost publicat niciodata. Probabil ca asta a fost soarta lui. As mai vrea sa spun ca la Editura Cartea Romaneasca am reusit sa public abia peste cincisprezece ani, adica in I997. Cartea publicata era un roman, APOCALIPS AMINAT, premiat apoi de Uniunea Scriitorilor si reeditat de Editura Gramar doi ani mai tirziu, in colectia destul de pretios numita: Capodopere ale romanului romanesc. Imediat dupa decembrie '89 imi inlocuisem fostul manuscris cu acest roman. Desi Magdalena Bedrosian citise cartea si o apreciase, in mod inexplicabil a aminat publicarea ei preferind alte titluri care nu "rupeau" cu traditia textualista. Dar acum, dupa atita vreme, consider ca aceasta intirziere a intrat intr-un fel de logica a destinului. I.M.: Ce vrei sa spui? D.S.: Foarte simplu. Nu cred ca fac neaparat parte din categoria acelor autori care, stiind sa se adapteze, reusesc sa cistige un succes rapid. Cu toate ca, multumesc lui Dumnezeu, am primit aprecieri substantiale de la oameni in al caror verdict critic cred, eu ma simt, totusi, alaturi... Niciodata nu am privit literatura ca un simplu mestesug, ca o chestiune de virtuozitate, de talent suficient siesi. Am identificat literatura cu un angajament deopotriva existential si religios, si cred ca din cauza asta am si fost luat la ochi intr-o anumita masura. Dar ce sa fac, asta-i situatia... E greu la virsta mea, desi nu anii au importanta, sa ma dezbrac de mine insumi, sa-mi scot pielea sufletului si sa pun in locul ei ceva de imprumut. Cred ca fiecare are datoria sa-si asume drumul invizibil al destinului iundividual si in felul acesta sa spere ca singuratatii sale mai mult sau mai putin nocive, odata, ii vor creste aripi... I.M.: Citeodata, aceste aripi cresc impotriva destinului... Dar sa continuam ... Cum vedeai in momentul debutului, la modul general, proza generatiei tale, si nu numai? D.S.: In primul rind aripile de care vorbim cresc in prelungirea destinului. Dar asta-i altceva... In momentul debutului, mai exact in septembrie I992, eram un rebel. Nu prea sufeream proza scrisa pe centimetru patrat, nu admiteam lipsa de miza, imi inchipuiam ca prin angajamentul ei proza trebuie sa aiba valoarea unei profetii. De aceea am si fost atras de un anumit tip de literatura, fantastic-metafizic, in care nu atit individualizarea personajelor ar conta, cit fluxul confesiv, forta marturisirii, punerea in scena a nebuniei subiective. Evident, acest punct de vedere este serios amendabil si primul care-l amendeaza sunt chiar eu insumi. Dupa zece ani de la debut am inteles ca important este sa scrii bine, sa eviti cuvintele tocite, sa ai simtul registrelor stiliustice, sa fii un bun artizan dar in egala masura sa depasesti fudulia artizanatului. Eu cred intr-o literatura naiva, in sufletul pus pe tava dar care, pentru a fi protejat este imprejmuit de gardul incarcat cu electricitate al ideilor metafizice. Nu stiu cit am realizat in sutele si sutele de pagini pe care le-am scris din aceasta stranie arta poetica. Sper ca am realizat ceva. Asa dupa cum stii eu sunt taxat drept guenonist, altii ma socotesc ortodoxist, tot altii nu se sfiesc sa-mi puna pe frunte eticheta de fundamentalist, cu toate belelele ce decurg de aici. Vreau sa spun ca eu sunt un adversar al relativismului, dar in acelasi timp cunosc extrem de bine otrava dulce a relativizarii... I.M.: Nimic nu mi se pare mai minunat pentru un artist ca puterea de-a se relativiza. D.S.: Ai dreptate. Relativizarea pina la urma este un antidot impotriva a tot ce inseamna orgoliu monstruos. In acelasi timp, ea reprezinta si o terapie foarte buna prin care ne vindecam de iluzia acestei lumi. Eu sunt crestin, nu budist, de aceea cred in creatie si in persoana, dar cu toate riscurile presupuse de atasamentul fata de doctrinele metafizice si cosmologice extrem-orientale, ca autor nu poti, macar odata pe trimestru, sa nu-ti inmoi buzele in ceasca cu ceai a intelepciunii celuilalt continent. I.M.: Bun. Am vorbit despre debut, au urmat alte carti de proza, premii si comentariile criticilor. In tot acest timp ai facut publicistica la un cotidian. Pentru un prozator exersarea continua in ziaristica este favorabila? D.S: De loc, dimpotriva. Tot frecind cuvintele, acestea ajung sa se toceasca, nu mai raspund suficient solicitarilor tale, ajung un morman de cuie sau de suruburi. Dar tu nu esti nici lacatus nici timplar. Conditia ingrata de a-ti privi propria materie de lucru ca pe ceva strain, tot mai strain sufletului tau, este extrem de periculoasa. Pina in momentul de fata cred ca am reusit sa ma descurc... Proza pe care am facut-o vrea sa evite pe cit e posibil cliseele primite din ziaristica. Din fericire pentru mine, literatura pe care am scris-o nu intra in categoria literaturii fastuoase, calofile, cu un ritm lent de desfasurare. Eu mizez pe ritm si acceleratie. Asa cum in fotbal sportivul se distinge prin felul cum stie sa rupa ritmul, cred ca si in proza, daca ai ceva de spus, trebuie sa accelerezi, sa acutizezi conflictul, sa gasesti un deznodamint spectaculos. Acesta este punctul meu de vedere. De aceea cred ca tipologic sunt doua categorii romanesti: aceea care favorizeaza fresca, descrierea, altfel spus orizontala cu toate meandrele si sinuozitatile ei, si a doua categorie, care pledeaza in favoarea conflictului, a marturisirii pasionante, a ideii ce construieste verticala. Bineinteles, intre aceste doua tipuri mari au loc tot timpul aliante, incrucisari, hibridari. I.M.: Nu intimplator in urma unui amplu sondaj, facut acum doi ani printre scriitori, cartea secolului douazeci a fost aleasa Craii de curtea veche, o carte care confirma aceasta alianta de care vorbeai. Dar eu vreau sa lamurim o problema destul de controversata, a acestei perioade: Cita importanta mai are epicul in proza? Multi cred ca lipsa acestui epic este dovada clara a neputintei de-a scrie o proza inchegata. D.S.: Categoric, avem nevoie de poveste si de povestitori. Daca ne-am plictisi de ei atunci e grav pentru cei care s-au plictisit. Povestea insa are o datorie: sa nu fie banala. Astazi vedem atrocitati la tot pasul-ziarele, televiziunile sunt pline de asemenea fapte care in mod normal ar trebui sa raneasca sufletul pina la moarte. Dar oamenii plictisiti sunt si insensibili. Ei bine, tocmai impotriva cvasi-generalizatei nesimtiri scriitorul are datoria sa lupte in asa fel, incit, bunaoara, secventa prin care un parinte isi violeaza copila oferind astfel subiect ziarelor, dar fara efect asupra cititorilor, in pagina de roman acest adevarat sacrilegiu sa fie perceput ca atare si prin catharsis sa-i salveze pe oameni. I.M.: Tocmai acest lucru arata forta uimitoare, unica, a artei adevarate. I.M.: Ce radacini ai? Unde te-ai nascut? Cit conteaza in scrisul tau acest lucru? D.S.: Sunt din Bucuresti, sunt deci bucurestean, si literatura mea este marcata de acest spatiu. E drept ca in ultimul timp am incercat sa incorporez in ce am scris si anumite calatorii in strainatate. De exemplu, ultimul roman, Drumul spre piatra, nu ar fi aparut in forma aceasta daca in toamna lui '99 nu m-as fi aflat la Bruxelles la un seminar pe probleme de integrare europeana. Imi aduc si acum aminte clipa inspiratiei - eram impreuna cu Ionut Popescu, fost redactor sef al revistei Capital, fost purtator de cuvint al lui Mugur Isarescu, actual prosper om de afaceri, ne plimbam prin GRAND PLACE, si acolo am vazut ceva - era vorba de un om-statuie. De aici a plecat cartea. Cine-i amator de asemenea detectivistica biografica are la indemina o cheie foarte utila. Numai ca inainte trebuie sa citeasca romanul. Intorcindu-ma la radacini, am fost foarte mult influentat de proza rusa, de eseistica spaniola, de mistica germana si de Shakespeare. In plan autohton ma raportez mereu la Mircea Eliade si, de la o vreme, pot sa spun ca l-am descoperit pe Marin Preda. I.M.: Politicul a navalit peste bietii de noi, cu forta unei viituri, dupa '90. Tentatia multor scriitori de-a se lansa in politica a fost evidenta, ambitiile au fost mari, dorintele de asemenea, numai ca esecurile au fost pe masura. Ai avut vreun moment dorinta de-a activa in vreun partid politic? D.S.: Nu, nici vorba! Nu am nici o calitate de-a lucra cu oamenii, de-a fi convingator in fata lor, si in general politicienii sunt o categorie aparte. Nu oricine poate sa faca politica si mai ales sa o faca cu succes. A fi politician este o profesie si in societati bine asezate, chiar o traditie de familie. Noi, dupa '90 ne-am trezit in situatia ca singurii politicieni pe care-i aveam-culmea ironiei - sa fie activistii U.T.C., U.A.S.C.R., P.C.R.S - am mai spus lucrurile acestea. Intorcindu-ma la intrebarea pusa as vrea sa mentionez ca in perioada '90-'92 am scris multe comentarii politice, editoriale, fiind intr-o perioada si redactor-sef adjunct al unui cotidian central. De toate astea s-a ales praful. Ma simt acum foarte stingher in presa, dar, gratie aceleiasi doctrine a relativizarii de care vorbeam mai sus, supravietuiesc. I.M.: Intorcindu-ne la scrisul tau, sa amintesc de Premiul Uniunii Scriitorilor pe 2002, premiu pe care l-ai luat pentru romanul Drumul spre piatra. Sigur, un premiu literar este o confirmare, o acceptare a valorii. La noi premiile literare au, bineinteles, importanta cuvenita, dar din pacate materialialiceste ele nu inseamna nimic. Din ce sa traiasca atunci scriitorul profesionist? D.S.: N-as fi chiar atit de sever, n-as zice ca nu inseamna chiar nimic, dar avind in vedere ca un premiu nu iei decit rar, chiar foarte rar, atunci iti dau dreptate. Ar trebui, ca si in Occident, sa existe lecturi platite, organizate atit de catre institutii culturale, cit si de diverse firme care cel putin in aparenta nu au nici in clin nici in mineca cu literatura. De asemenea, fapt banal, ar trebui sa creasca si drepturile de autor. Numai ca atita vreme cit literatura contemporana merge 90 la suta prin subventii, ceea ce e trist, fiindca editorul caruia i se subventioneaza titlurile nu mai este interesat sa se bata pentru vinzarea cartilor sale, nici drepturile de autor nu cresc sau nici nu exista. Mereu mi-am pus aceasta intrebare: de ce s-a deteriorat practica lecturii, de ce omul nu mai citeste? Nu cred ca saracia si televiziunea sunt singurele vinovate. Omul contemporan si-a pierdut rabdarea si din acest motiv el fuge de carte. In opinia mea rabdarea alaturi de credinta, iubire si speranta este a patra virtute teologala. Deci, vezi ce aduce raul... I.M.: Eu cred ca a mai pierdut ceva omul contemporan - pacea interioara... Spre deosebire de poet care este robul clipei, prozatorul lucreaza pe termen lung, altfel spus isi pregateste niste proiecte. Tu ce pregatesti? D.S.: Sa-ti spun drept, ma tem sa vorbesc despre viitor, fiindca in general ma tem de viitor. La ora actuala am niste proiecte care sunt in mare masura finalizate. Asta ca sa nu spun ca sunt chiar gata. Mereu lumea ma intreaba cum de reusesc sa scriu atit de mult, de aceea imi este jena sa recunosc ca am manuscrise in rezerva. Dar ca sa vorbim numai de proiecte, tin sa marturisesc ca doua sunt acestea de care ma simt atasat si in a caror realizare, macar partiala, cred. Este vorba, asadar, de un prim proiect care are in centru intreaga cacialma tragica a oamenilor din Europa rasariteana inselati de jocurile piramidale. Desigur, iti este necesar un talent de tip balzacian ca sa poti cu adevarat sa infatisezi spectacolul atit de complex al marilor escrocherii. Eu am incercat sa gasesc o rezolvare in cheie fantastica. Al doilea proiect - iata azi cind stam de vorba e taman 11 Septembrie - pleaca de la tragedia newyorkeza. Nu spun mai mult. I.M.: Ce parere ai despre proza ultimului deceniu? Este competitiva pe plan european? O particularizeaza ceva anume. Ii citesti pe cei tineri? D.S.: Categoric, este competitiva, dar este foarte putin tradusa. Sa prezint citeva tipuri care mi se par reprezentative pentru aceasta perioada. Este vorba de proza baroca, opulenta, a lui Mircea Cartarescu, apoi de realismul viu al lui Radu Aldulescu, de satira muscatoare a lui Petru Cimpoesu, de strategia parabolica a lui Alexandru Ecovoiu, de romanele fals istorice ale lui Alex-Mihai Stoenescu, de verva stilistica a lui Daniel Banulescu, de angajamentul moral din ultima carte a lui Gabriel Chifu, si sunt si alte nume. Din pacate, am citit putini autori tineri. Mi-a placut cartea lui Constantin Popescu, Mesteci si respiri mai usor... I.M.: Intr-adevar, e dificil sa numesti, fara a omite, carti si autori care au atras atentia in ultimul timp. Spre ce crezi ca se indreapta proza acestui secol? D.S.: Eu cred ca proza nu trebuie sa se duca in viitor, ci sa se intoarca in trecut. Spun acest lucru, deoarece in arta nu functioneaza criteriul progresului, sau functioneaza numai pina la un punct. Nebunia mutatiei valorilor estetice, daca nu e frinata determina o dezintegrare fatala. De aceea, cind ai intins prea mult coarda, aceasta se rupe, iar sageata nu mai pleaca din arc. Intoarcerea spre marile modele ale prozei, ale romanului, chiar pina la epopee, nu poate fi evitata. Cred ca numai in acest fel ne putem regenera si dincolo de multitudinea cuvintelor vom reintilni cuvintul. I.M.: Cu toate acestea ismele apar ca ciupercile dupa ploaie, fiind cu entuziasm imbratisate... Daca Ulysses sau Omul fara insusiri ar fi fost scrise acum, in deceniul acesta, ar mai fi fost socotite opere cu influenta decisiva asupra literaturii? D.S.: Devreme ce au fost scrise in prima jumatate a veacului trecut, e clar ca atunci trebuiau sa apara, si nu mai tirziu. La ora actuala cred ca circula in lume carti a caror importanta nu este mai mica decit a celor deja amintite. Daca ar fi sa ma refer doar la particulele elementare. Dupa mine nici un scriitor care se ia in serios nu scrie cu scopul de-a revolutiona literatura. El face literatura ca sa-si clarifice raporturile dintre el si destin. Daca talentul lui este atit de puternic incit sa uneasca problema morala si religioasa cu cea artistica, atunci opera sa va determina o mutatie fundamentala. De retinut, nu doar estetica.. I.M.: Viata personala a scriitorului este de multe ori un cifru al cartilor sale. Mai sus tu ai deconspirat ceva din geneza ultimului tau roman. Esti dispus sa mai faci asemenea indiscretii? D.S.: Sincer sa fiu, nu. Aceasta nu din cauza pudorii, desi joaca si ea un rol capital in viata mea, ci fiindca as avea senzatia ca ma simplific foarte mult. De pilda eu n-am reusit niciodata sa tin jurnal. Mi s-a parut indecent si inutil sa scriu asemenea pagini. Indecent, fiindca se presupune ca esti sincer, inutil - fiindca nimeni nu are nevoie de sinceritatea ta. Atunci, la ce bun jurnalul? Din cauza aceasta am recuperat in fictiunea mea aproape tot din experienta existentiala. Alchimia transformarii experientei in constiinta este pina la urma secretul fiecarei opere. Iata de ce nu mai vreau sa comit nici o indiscretie. I.M.: Au comis-o alti scriitori, in jurnale celebre... D.S.: Da, dar scriitorii sint si ei oameni si isi valorifica diferit umanul. Interviu realizat de Iolanda MALAMEN