Ma uit pe-aceasta carte a poetului Grisa Gherghei, intitulata mai mult decat sugestiv; brutal: Boemi sub dictatura si observ ca din sumar nu lipseste niciunul: Puca, Paca, Anestin, Ion Sofia Manolescu, Nicolae Velea, Grigore Hagiu, Stefan Stoian, Mazilescu, Pitut, Nichita, Ben Corlaciu, Tudor George, Mircea Ciobanu, Nicolae Ioana, Leonid Dimov, Igor Grinevici, Ovidiu Hotinceanu, Vasile Petre Fati. Din cercul poetilor disparuti lipsesc totusi cativa: Daniel Turcea, Raluca Buzinschi, Marius Robescu, Ion Iuga, Ioanid Romanescu. Dar ei nu se incadrau poate la "boemi". Simtim asa o tulburare ca voievodul Stefan cel Mare si Sfant de la Moldova, din piesa lui Delavrancea "Apus de soare", cand isi numara mortii, fosti camarazi de arme. "Stefan: Oh! padure tanara!... Unde sunt mosii vostri ? Presarati... la Orbic, la Chilia, la Baia, la Lipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la Razboieni... Unde sunt parintii vostri? La Cetatea Alba, la Catlabuci, la Scheia, la Cosmin, la Lentesti...Unde sunt...batranul Manuil si Goian, si Stibor si Cande, si Dobrul, si Juga, si Grangur, si Gotca, si Mihai spatarul, si Ilea Huru Comisul, si Dajbog parcalabul, si Oana, si Gherman, si fiara palosului...Boldur? Pamant!... si oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei ca pe umerii unor uriasi!..." Tot pamantul Romaniei, de data aceasta sta pe oasele poetilor sai ca pe umerii inefabili a unor uriasi cu chipuri fragede de copii, sau de ingeri. Pe toti i-am cunoscut, cu unii am avut o comunicare directa, multi dintre ei m-au imbratisat si i-am imbratisat eu insumi, ne sarutam ca fratii (Nichita: "Pupi dulci, batrane!") si ne adoram, stiind ca in blestemata epoca ce am traversat numai impreuna vom reusi dar... dar fiecare lucrand pe cont propriu, si inconfundabil... Cultul prieteniei l-a inventat Nichita Stanescu in generatia sa, apoi el s-a extins peste tot si toate, iar cand nisipul dictaturii ne ajunsese intre dinti prietenia deveni dupa modelul polonez o solidaritate: solidarnosti! Intr-o revista am mai intalnit un nume pe care uite l-am scapat mai sus: Alexandru Monciu Sudinski. Cartea lui de proze Rebarbor a fost prima retrasa total din librarii si din biblioteci. Disparut in neantul exilului. Sau vanat de securistii ohranei de la Bucuresti. "Domnilor ! se auzea intre zidurile gradinii de vara de la Casa Scriitorilor vocea de fer, sau de fonta, a lui Florin Puca, grafician intre poeti si poet intre graficieni; sunt aici la masa asta de aproape o ora si in fata mea n-a aparut inca nici cel putin o vodtka?!! Sa nu se mai repete!" Autoritatea unui lider al boemei urgent si imperativ! O, tempora! O mores! Din fundul salii restaurantului Casei, cand venea frigul, se auzea glasul dezlantuit al lui poetului Tudor George."Era o tragica nevoie/ De-un strigat omenesc: Ahoe!". Tuna si fulgera asupra lui Catilina autohton, care manipula puterea dupa bunul lui plac, caci pregati in timp imensa conjuratie impotriva scriitorilor aproape ...desfiintandu-i "ca unitate" nu si ca institutie, caci institutia scriitorilor exista prin ea insasi. In mintea lui Ceausescu scriitorii aveau insa, in cadrul "repartitiei muncii" rolul de-a scrie pentru el si savanta lui personala omagii... Iar unii au si scris si din acestea, nu insa si cei de mai sus. Ahoe, perora in gura mare, improvizand: "Nu se-ndoaie, nu se clatina, parca ar fi de platina!". Securistii deghizati in scriitori de mana a treia, informatorii, se trezeau brusc din somn sau cadeau de-a dreptul subt masa. Cand s-a intors de la Paris, unde l-a intalnit pe Emil Cioran (ce vis mirobolant pe-acele timpuri!), Anestin al nostru de la Casa fiind fiul unui alt Anestin, prieten de tinerete al nihilistului din Capitala Frantei, l-am intrebat curiosi ce i-a soptit la ureche primul stilist de limba franceza al patriei lui Voltaire: "Ba, voi acolo tot asa traiti in paralel cu lumea?". Acesta era mesajul cioranian pentru romanii din tara. Pe Ben Corlaciu nu-l intalnise la Paris. Il balacareau Eugen Barbu si Vadim in Saptamana, mai mult sau mai putin Culturala, a Capitalei: "Un frizer la Paris". Mi-l amintesc intrand odata la Uniunea Scriitorilor de la Sosea (azi sediul PSD) cu oarecari sfieli feciorelnice, iar oncle Ben izbi puternic cu piciorul in usa de la intrarea cea mare, de deasupra unei impunatoare scari interioare: "Aici, asa se intra, tinere! in forta!" Pitut, Mazilescu, tot atata legenda in numele lor de poeti absoluti. Virgil Mazilescu era in stare, intr-adevar, sa-si recite in fiecare noapte toata opera pe un ocean de vodka, iar lui Stefan Aug. Doinas, om sustras de la exercitiul boemei cu finete, la intrebarea Ce mai faceti? i-a raspuns cat mai firesc: Ce sa fac; tocmai am terminat de scris "Luceafarul" si-acum sunt ocupat cu "Oda in metru antic"! Un consatean al lui Gheorhe Pitut, din Meziad, fusese "cat de curand" intrebat de cineva, daca il cunoaste pe Gheorghe Pitut. "Apai, cum sa nu; il cunosc", raspunsese. "Stiti ca-i un poet cunoscut?" "Da vai Doamne, ca asta nu sa poate! Cum sa fie un poet cunoscut? Doar ii de la noi din sat!" Daniel Turcea la un ospat in toata regula dat de Nichita Stanescu rupea din cand in cand tacerea, punctand: "ingerul! ingerul!" A murit de cancer la "varsta lui Iisus", 33 de ani, la Spitalul Sahia, si Traian Iancu, directorul Fondului literar (mort acum si el), pe-o cerere de ajutor de boala i-a aprobat un imprumut! A mai trait numai o saptamana dupa imprumut. Marius Robescu a fost gasit gol in garsoniera sa, dar mort, cu jumatate de sticla de vin cabernet bulgaresc pe masa. Urma sa plece a doua sau a treia zi la Paris; ca si Virgil Mazilescu, dealtfel, gasit mort la toileta, cu pasaportul in buzunar pentru acelasi Paris, unde il astepta oniricul Dumitru Tepeneag, cel caruia i se retrasese cetatenia romana, pentru ca asa voiau atunci muschii securitatii ceausiste. Grigore Hagiu, un munte de barbat, a fost gasit asfixiat de gaze in garsoniera lui rece ca si el spre ziua. Era vremea cand din ordin suprem "mai puneam o haina pe noi" ca sa nu degeram de frig. Mircea Ciobanu, insa, de ce la "boemi"? Aici cred ca Grisa incurca borcanele amestecand lucrurile, desi, intr-un anume fel, situatia se justifica, printr-o nuantare aparte. Poetul Patimelor si prozatorul Martorilor si al Istoriilor, totodata editorul unor intregi promotii de poeti a fost un om de o rigoare desavarsita. La final devenise exuberant. Tocmai pusese pe picioare editura sa "Vitruviu", in care urma sa ne tipareasca in antologii de autor pe toti, si ultima data, plecand amandoi din redactia unde lucram inca mi-a spus: Am vrut sa fim numai noi. Ma fermeca tot timpul sa-l intreb: "Cum este Regele?" caci el facuse cele doua carti de interviuri cu Majestatea Sa. "Ioane, mi-a raspuns el, Regele nostru a stat de vorba cu Dumnezeu." Eram la Piata Universitatii, in multime, atunci, dar ultima oara ne-am despartit in metrou/ fiecare luam alt tren. Ultimele lui cuvinte mi s-au parut simptomatice: "Si acum eu unde ma duc?" "De partea cealalta" i-am raspuns, crezand ca nu se descurca prea bine in metrou. De partea cealalta ...acum sunt cu toti..., iar unii au plecat fara sa faca nici cel mai mic zgomot. Despre unii am auzit intamplator ca au murit. In vanzoleala si in fluieraturile de afara, din "Agora", cine mai avea timp de moartea poetilor? "Sofica" ii spuneam blandului, dulcelui poet ce semna Ion Sofia Manolescu � fiind el fiul mamei sale preaiubite, care-l nascuse fara tata si impotriva legii, de fata mare. "Ce frumoasa toamna o sa fie,/ Vor muri poetii de ftizie; / A murit poetul Calinescu,/ Maine o sa moara Manolescu,/ Poimaine un altul o sa moara.../ Ce frumoasa toamna literara." Sunt versuri de tinerete ale octogenarului care a murit, daca nu ma insel, cum a si prevazut, toamna. Eram intr-un tramvai iar cineva m-a intrebat: "Stiai ca a murit Sofica?" Nu stiusem. Mi s-a prelins o lacrima in barba. Sau la fel cu Ion Iuga. "Cel mai frumos barbat din Nord". Abia-l zarisem cu doua saptamani in urma la Piata Gemeni mancand dintr-un strugure balai, cu gesturi rituale, in lumina de aur a toamnei. Si a venit la mine poetul si medicul Pan Izverna: "Stii cat s-a chinuit bietul Iuga inaine de...". "Sa nu-mi spui ca el a murit!" "Mergi si-l vezi la Biserica Amzei. Mai ai inca timp sa-ti iei ramas bun de la el. "Maicuta batrana, cu braul de lana, tot mai plangi pierdutul de noroc?" (Labis). Maica lui batrana coborase tocmai din Maramures la Bucuresti sa-si ingroape baiatul. Ii tinea fata in palmele ei batatorite de munca pamantului si-a livezii de acasa soptindu-i un bocet ca un mic cantec de leagan. Cercul poetilor disparuti am spus acestor insemnari sugerate, acum, de cartea lui Grisa Gherghei, Boemi sub dictatura (un pumn de lacrimi; dar ce virtuti stilistice, ce pana de memoralist!), amintindu-mi de-acel mirific film american in care un profesor nonconformist, interpretat de Robin Williams, isi invata tinerii elevi si discipoli, cum sa iubeasca poezia; dar mai ales ce este adevarata poezie. La fel, acesti "boemi sub dictatura" au folosit boema ca pe un act de rezistenta si de curaj. Caci au rostit cu putere si raspicat acele adevaruri eterne ale inimii, cum ar spune Willian Faulkner, curajul, si onoarea, si speranta, si mandria, si compasiunea, si mila, si sacrificiul, care au fost gloria trecutului omenesc. Iar daca a fost ca unul dintre ei, desi nominalizat, sa nu primeasca, totusi, mult ravnitul de noi toti, Premiu Nobel (Nichita Stanescu), l-am auzit pe acesta spunand, cu generozitatea ce-l caracteriza: "Batrane, noi toti il meritam; si inchipuiesteti ca l-am si luat, ce mai atata tevatura !" Ne mai ramane datoria lui Horatio, prietenul lui Hamlet, din terifianta tragedie shakespeariana, care pune lumea intreaga intr-un singur text: De-a povesti aceasta mareata intamplare...renasterea Poeziei chiar din cenusele celui mai ingrat timp al istoriei noastre... si despre eroii ei ziditori, adevaratii poeti si luptatori din vremuri de ciuma...