Cu indemnul lui Robert Frost in minte ("Niciodata poetul nu trebuie sa le ofere cititorilor ceva ce ei nu stiu, ci ceva ce ei stiu si nu au cuvinte sa spuna"), Gheorghe Craciun, interesat initial, prin tinerete, de Bacovia, ajunge sa scrie una dintre acele carti-reper pentru un domeniu : Aisbergul poeziei moderne (Paralela 45, 2002). Ruminata ani buni, si sustinuta, ca teza de doctorat, abia in 2000, tema poeziei tranzitive (sau enuntiative, cum ii spun Wellek si Warren) are de ce sa provoace, pentru ca angajeaza un numar impresionant si problematic de subteme ale intrepretarii versului dintotdeauna. Excursul va fi, asadar, atat istoric, cat si tipologic ; riscul, previzibil, al cristalizarii, pe cont propriu, de taxinomii, e mult diminuat in cazul unui autor prob, atasat, pare-se, de dictonul festina lente. Printr-o comparatie blitz, poezia reflexiva � privilegiata de teoreticieni pana acum � inseamna mai ales registru oracular si orfic, in vreme ce poezia tranzitiva ar trimite la contingent, la valorile imediate ale vietii. Prima mizeaza pe transcendent, puritate, metafizic, simbol, metafora, esenta, atemporalitate, cealalta accentueaza biograficul, cotidianul, colocvialul, nuditatea expresiva, denotatia. Acest palier analitic, bazat pe contraste, este, de altfel, cat se poate de clar conturat in postfata de Mircea Martin, care, in ciuda severitatii cunoscute (in calitate de diagnostician), se incumeta sa prevada volumului "un destin european". Dincolo de cursul contrastiv al demonstratiei (gradul zero al poeziei apare sub semnul reactivitatii la versul "greu", "rotund", apropierea de real implicand o pozitionare la fel de dificila, ontologic vorbind, ca si distantarea de realitate si de cititor), conteaza desfasurarea culturala si finetea argumentarii. Ca sa nu mai vorbim de curajul incontestabil de a (re)inventaria diverse teorii despre poezie, cu rabdare si fara instinct demolator, pentru a propune, apoi, cu prudenta, o configuratie proprie a liricii moderne, in care sa se distinga si partea ascunsa a aisbergului. Pornind, desigur, de la intrebari incuietoare si astazi, cand instrumentele critice s-au rafinat (ce este poezia?, de cate feluri este ea?, ce trasaturi definitorii are?, cea moderna e altfel decat aceea traditionala? in ce mod anume? etc), Gheorghe Craciun valorizeaza, poate in primul rand, cunoscuta distinctie a lui Vianu tranzitiv versus reflexiv. E limpede ca un poet, orice poet, comunica si se comunica, intr-un dozaj variabil in functie de paradigma epocii, de mental, de, in fine, multi factori individualizanti. Dar stralucitul estetician amenda coborarea intempestiva din turnul de fildes: "preocuparea scriitorului de a se face inteles, cresterea intentiei sale de a transmite il impinge adeseori catre superficialitate si conventionalism". Deci, expresia literara e pandita de o veritabila "primejdie". Dimpotriva, sustine Craciun, asa-zisa primejdie se poate dovedi, atunci cand condeierul are sensibilitate "adevarata", chiar o sansa a "improspatarii limbajului literar". La capatul lecturii unor versuri precum "Atatea depind / de // o roaba / rosie// lucind de / apa // de ploaie / langa // gainile / albe" (de William Carlos Williams) sau "1. 92 % din importul de soia al Japoniei provine din S.U.A. / 2. Populatia S.U.A. reprezinta 6 % din populatia lumii s...t / 6. General Motors e mai mare ca Olanda" etc (Gary Snyder a alaturat aici doar informatii extrase din ziare, sub titlul Fapte) nu ne asteapta deloc impresia de superficialitate. Cum se analizeaza pertinent asemenea "producte" artistice? � aici aflam unul dintre punctele tari ale lui Gheorghe Craciun. Cititorul va merge mai degraba, poate, la disecarile unor texte romanesti, bogat selectate din generatii diferite: Bacovia, Mircea Ivanescu, poeti optzecisti. De fiecare data, va intalni un vocabular operational expurgat de tehnicisme, accesibil dar nuantat, marca, indiscutabil, a unui spirit cartezian, suspicios fata de absolutizari si simplificari. De aceea, Craciun combate, ponderat, cu orice prilej, modelul Hugo Friedrich sau Carlos Bouso"o, detectandu-le "reductionismul" si "partialitatea", intrucat ele descriu doar "una dintre fetele poeziei moderne". Aisbergul poeziei moderne merita abordat, cand exista timp si spatiu, vreau sa zic in studii sistematice, care eventual, prin traducere, sa indice merituoasa contributie autohtona in domeniul sintezelor teoretice, in comparatie cu alte constructii ce merg tot spre originea actului poetic, exemplificate istoric, apartinand lui Matei Calinescu, Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Alexandru Musina, Marin Mincu etc. De pilda, varianta Craciun a "descrierii" actului poetic nu ridica in slavi poezia modernista romaneasca, socotita "aproape in exclusivitate o poezie a opulentei semantice. Putem vorbi de o adevarata obsesie a sensului plin si profund. Totul este supralicitat. Dar mai ales e vizibila foamea de cat mai multe cuvinte si expresii cat mai grele si mai spectaculoase. Sunt cautate imagini cat mai calofile. E vizata o metafizica a metaforei gnoseologice impinsa pana la emfaza". Unora atari afirmatii li se vor parea excesive, poate cam nedrepte, dar restul amendamentelor arata ca hermeneutul nu tine deloc sa socheze prin atacarea unor teorii incastrate in critica si in scoala. In schimb, pledoaria pentru "profunzimea" versurilor sprijinite pe literalitate, semnate fie de Whitman, Pound, Frost, Olson sau O'Hara, fie de Pessoa, Kavafis, Montale ori Ponge constituie una dintre cele mai inchegate teorii asupra omului modern, in general, si modului sau de a produce text, in particular. Rezerva in a opera cu termeni precum postmodernismul (gasit insuficient functional) recomanda, iarasi, un spirit capabil sa-si forjeze propriile instrumente, cata vreme recuzita deja la indemana ii pare controversabila. In subsidiar, lucreaza, de fapt, un polemist de forta, experimentat si convingator, chiar atunci cand pare a ceda unui punct de vedere impartasit de mai toti poetii, conform caruia criticii cad "pe langa" mesajul lor: "Poate ca, la urma urmelor, nu cartile despre poezie sunt acelea in care se ascund secretele si adevarurile poeziei". Sigur este ca poezia tranzitiva, coborata mai demult din elitistul turn de fildes, nu inseamna catusi de putin deficit de energie poetica, ci un alt mod de asumare a lumii. Gheorghe Craciun, Aisbergul poeziei moderne, Paralela 45, 2002

Gabriel COSOVEANU