Nu am cunostinta de existenta unei biografii documentate a lui Mateiu Caragiale pana la incercarea recenta a lui Ion Iovan, Portretul unui dandy roman (editura Compania, 2002), care selecteaza ce este esential din "jurnal", "agende", "corespondenta" in vederea unei constructii plauzibile. El colectioneaza si coroboreaza materialul existent cu diversele informatii ale unor cercetatori avizati (Serban Cioculescu, Barbu Cioculescu, G. Calinescu, Ovidiu Cotrus, Cezar Petrescu etc.), incropind o tusa biografica de o pregnanta deosebita si incitand la o lectura polemica, in legatura cu supozitia discutabila ca Mateiu I. Caragiale ar fi un "dandy" roman. Dupa cum se cunoaste, Mateiu Caragiale s-a nascut la 25 martie 1885 ca fiu nelegitim al lui Ion Luca Caragiale si al Mariei Constantinescu, lucratoare la Regia Monopolurilor Statului, o femeie simpla care a fost "tiitoarea" marelui dramaturg ce tocmai obtinuse un succes neasteptat cu "Scrisoaea pierduta", jucata cu un an inainte la Bucuresti. Ca Nenea Iancu era un pezevenghi fara pereche, o canalie lipsita de orice reguli in viata sa amoroasa, o stim foarte bine din comportamentul abject fata de Eminescu care-l si numeste "canalie" in scrisorile catre Veronica. Desi tanara femeie de douazeci de ani, proprietareasa a unei case in Strada Frumoasa din Bucuresti, il intretine de mai multi ani pe amorez si-i daruieste un baiat, smecherul Caragiale se debaraseaza de ea, mutandu-se tactic din locuinta comuna, in 1887, pentru a fi liber sa se casatoreasca, peste un an, cu Alexandrina Burelly, fiica unui cunoscut arhitect italian. Ion Luca Caragiale isi innobileaza astfel conditia plebeie prin casatoria cu o reprezentanta a unei clase sociale superioare. Parodiindu-l, la fel va proceda si Mateiu, cand se va casatori la treizecisiopt de ani cu Marica Sion, mai batrana ca el cu douazecisicinci de ani dar mosiereasa cu oarecare stare si introdusa prin relatii de rudenie in lumea buna a societatii romanesti interbelice. Chiar daca dramaturgul il va lua in propria-i casa pe Mateiu la varsta de sate ani pentru a-l da la scoala, se pare ca el va mentine o anumita distanta afectiva intre acesta si ceilalti doi copii legitimi (Luca si Tuschi), astfel ca, probabil, in aceasta perioada, copilul va capata constiinta dureroasa pe care o presupune statutul de bastard. El se va simti totdeauna un tolerat si asta ii va isca sentimentul de neincredere fata de tatal sau, sentiment extrem de greu de suportat ce se va degrada treptat in dispret si ura. Aceasta stare de frustrare permanenta il va impinge la o atitudine defensiva aparent stranie; desi invata foarte bine, fiind premiant in scoala primara si-n clase de gimnaziu, bastardul devine, pe masura ce creste, recalcitrant, nervos, irascibil ("il contrazicea in chip metodic pe tata, distrugea intelegerea si voia buna"- noteaza Tuschi), izolandu-se de contextul existential incongruent si incepe sa-si cultive o lume numai a lui, cu totul fictiva, nobila (in familie i se spune "domnul conte"), cautand sa se refuleze in singuratate si in studiul heraldicii. Scarbit de vulgaritatea si pragmatismul tatalui sau ("berarul"), el isi descopera un stramos de stirpe aleasa si se autoinnobileaza adoptand o atitudine ceremonioasa in gesturi si vestimentatie. Adolescentul ranit de nepasarea paterna isi afla, astfel, in fictiune, o implinire a tuturor aspiratiilor pentru impacarea contrariilor insurmontabile; in felul acesta el se muta din real in imaginar si-si compune acea morga aristocratica ce-i va uimi si-i va irita pe contemporani. Alungat de tatal sau de la Berlin pentru ca nu vrea sa urmeze studiile de drept, Mateiu va trai numai din expediente, locuind temporar la mama sa in conditii destul de precare. Scrie tratate de heraldica, descifrand blazoanele marilor familii domnesti, dar si poezii. Inainte de a muri, Caragiale i-l recomanda lui Ibraileanu, la "Viata romaneasca", unde debuteaza cu un grupaj de texte ce vor fi incluse apoi in volumul Pajere. Este de notat emotia batranului dramaturg cand i se spune ca progenitura sa bizara are talent. Dupa moartea lui Caragiale, Mateiu se foloseste de prestigiul tatalui pentru a accede la functia de sef de cabinet la un minister. Aceasta sinecura ii da sansa sa-si satisfaca partial si obsesia sa pentru decoratii: cu mare abilitate, in scurt timp, se va invarti de Ordinul Coroana Romaniei in grad de cavaler, medalia Bene Merenti - clasa I si cravata Ordinului rus Sfanta Ana clasa a II-a, la care se adauga apoi crucea Legiunii de Onoare din partea Frantei. A tanjit pana la moarte dupa cravata Trandafirului Alb al Finlandiei dar nu a obtinut-o. Sarbatorindu-si in singuratate propriile medalii, are timp sa studieze la Brukenthal si sa traduca diploma nobiliara a familiei Karabetzk, considerata radacina arborelui genealogic caragialian. Astfel devine contele de Carabat si, dupa casatoria morganatica cu Marica Sion, proprietara unei mosii langa Fundulea, isi ridica drapel nobiliar la conacul Sion, realizandu-si visul suprem. Dintr-un bastard devine conte (chiar daca numai fictiv), cu latifundii si servitori si cu blazon nobiliar. Eleganta cu care se imbraca si manierele bine simulate fac din el un aristocrat, ceea ce inseamna ceva in spatiul biografic al scriitorului roman care, cu rare exceptii, este la origine plebeu. Nu cred ca exista in literatura noastra un destin atat de enigmatic ca acela al lui Mateiu Caragiale. Se pare ca el a reusit sa-si ia revansa in duelul cu tatal sau si in plan literar, propunand un discurs estetizant ce a deschis un filon inedit in proza romaneasca. Este demn de urmarit cum, in opozitie cu stilul tatalui sau, a stiut sa-si construiasca originalitatea atat ca individ cat si ca scriitor, si ca sa aiba sorti de finalizare a acestei constructii cautate, artificiale. Mai intai el isi inventeaza o existenta fictiva, dedusa din texte apocrife, ca reactie la extractia plebeiana; obstinatia in ipostaza aristocratica sfarseste in a-l face sa locuiasca aproape autentic in aceasta stare obsesiva, realizand saltul (chiar daca numai partial) de la conditia bastardului la aceea a aristocratului. In alta ordine, pentru a suplini absenta autenticitatii personajului, va scrie acele texte bizare care - prin noblete stilistica neindoielnica - vor confirma biografia fictiva. Nu stiu daca statutul de "dandy" este suficient pentru a motiva complexitatea personalitatii lui Mateiu Caragiale. Oricum, el a castigat un dublu pariu in competitia indarjita (antuma si postuma) cu tatal sau. O ancheta, facuta de "Observatorul cultural" cu cativa ani in urma, il situa, prin Craii de Curte Veche, pe primul loc intre romancierii autohtoni din secolul XX, lucru nesperat pentru autorul Momentelor... Folosindu-se de cele mai sobre mijloace, Ion Iovan ne surprinde prin cartea sa incitanta, resuscitand interesul pentru figura ambigua a unui actant literar necercetat suficient de critica. Ion Iovan, Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy roman, Editura Compania, 2002

Marin MINCU