Intalnirea Ultimul roman al Gabrielei Adamesteanu atinge complexitatea visului, reusind sa largeasca granitele realului � sa le forteze � pana la pierderea coerentei "clasice" (coerenta de care autoarea s-a ferit intotdeauna). Exista insa o coerenta: aceea a poemului, a unei sintaxe articulate riguros in cadrul mai larg al unei intuitii aplicate vietii. Faptele, narativul isi pierd intaietatea (in cea mai pura traditie modernista), atunci cand sunt adoptate, lasand impresia ca au fost, de fapt, tolerate. Monologul interior capteaza materia romanului, absoarbe incidentele intr-o magma din care inconstientul cu greu se desprinde de materia constienta, sentimentul de relativitate absoluta fiind indus si de incertitudinea unei "constante" ontologice a personajelor secundare (asadar a lumii, a Umwelt-ului). Profesorul Traian Manu, intors in tara dupa o lunga perioada de timp, in care a "reusit" in cariera, se vede inconjurat de infinite neamuri, intre care petrece cateva zile de cosmar: nu va stii, in ciuda rememorarilor obsesive, cati dintre acesti oameni erau in slujba Securitatii, sau, mai grav, cati ii erau cu adevarat rude. Paralela cu Ulise capata o dimensiune tragi-comica, dat fiind ca adevarata Ithaca are o dimensiune ireala: poate fi Romania, dar in acelasi timp si tara de adoptie. Astfel, anii de razboi si de "Odisee" pot fi comprimati in cateva zile. Atmosfera Romaniei comuniste, perceputa de un Strain (fiindca Traian Manu este unul, din clipa in care realizeaza ca ultima radacina a fost smulsa - o iubire din tinerete) pare identica celei din "Iarna decanului": acelasi cenusiu terifiant ce imbraca atat chipurile cat si siluetele. Calatoria lui Traian Manu are scopul de a recupera o umbra: poate fi a tineretii pierdute sau a unui Eu dupa care ajungi sa tanjesti la o anumita varsta. Totusi, in ciuda plasarii profesorului Traian Manu ca nod al narativului, greutatea simbolica va cadea pe umerii celuilalt personaj fundamental al romanului: sotia Christa, bantuita si ea de cosmarul propriului trecut in Germania nazista, trecut ce include adolescenta si prima tinerete. Apropo de numele personajului, trebuie sa spun ca, din punct de vedere stilistic, dar si al tehnicii narative adoptate, romanul Gabrielei Adamesteanu se aseamana izbitor "Casandrei" lui Christa Wolf... Coincidenta, sau nu? Christa este personajul cu vocea cea mai inchegata, mai puternica, dar si personajul caruia i se dedica analiza psihologica cea mai fina si mai isoditoare. Istoria ei personala este construita pe o doza de suferinta net superioara celei de care a avut parte Traian Manu: tocmai de aceea ea refuza orice intoarcere in spatiu, argumentand diferenta fata de o intoarcere in timp. Dar, de fapt, teama ei este chiar aceasta: ca nu cumva timpul cosmarului sa fie regasit. Maturitatea ei este construita pe schelaria unei permanente terori a trecutului: ea poate fi o Circe pentru un Ulise slab, dar nu isi duce pana la capat acest rol. Simplificand, Traian Manu este personajul amintirilor si al perceptiilor, pe cand Christa isi rezerva domeniul reflectiilor, al zbuciumului neintrerupt. Este lucrul care ma obliga sa spun ca avem de-a face cu un roman feminist: practic, Traian Manu isi refuza rolul de persoana rationala, este slab, se lasa condus (intr-o maniera feminina) de cei care-si impun asupra lui superioritatea (chiar numai cea fizica). In schimb, Christa are puterea de a alege sa omoare trecutul (alegere imposibil de pus in practica - aici sta punctul forte al romanului), de a-si construi singura o noua viata pe ruinele cosmarului. Un roman complex din toate punctele de vedere, magistral ca scriitura, pe care mi-a facut o placere imensa sa-l citesc. Asadar, pot spune cu mana pe inima: Ziua Literara va recomanda... Remus Valeriu Giorgioni Masina melotrap Am in fata ochilor un artefact poetic superb (de fapt, Editura Brumar ne-a obisnuit cu asemenea aparitii) ornat de masinariile lui Dan Ursachi si intesat de sonuri plutitoare. Poemele se inscriu intr-o buna traditie a suprarealismului, daca nu a unui manierism anacronic. Imagini ce tasnesc din angrenajul unei masinarii de versuri (va amintiti Masina creatoare de metafore a iezuitului Athanasius Kircher?) aterizeaza disparat pe foaia lucioasa a unui intreg fragmentat: "cotidiana durere ca o azima amara si silnica/ strecurata-n viscere e sangele galgaind in aorta/ cuvintelor inviindu-le inmiindu-le cum dospeala/ framantul si cum in elice in centrifuga/ vajaie/ vantul/ se roteste cuvantul asa/ duduia de romantic/ motorul de aur al poeziei da da". Ati ghicit: aveam de-a face cu un discurs metapoetic, cu autoreflexivitatea cuvantului. E un domeniu atat de incercat, mai ales in secolul trecut, incat nu stiu daca mai poate atrage: cu toate sfortarile avangardiste ale autorului, volumul e bantuit de un iz greu, invechit. Poetul incearca sa creeze meraviglia, dar reuseste poate sa amuze, sa fie inteligent si atat. Nu cred ca este o formula castigatoare. Totusi, cartea merita citita si, mai ales, vazuta...

Bogdan Alexandru STANESCU