In psihologia succesului, asa de putin sistematizata cum e, gasim nenumarati factori determinanti, sansa facand, desigur, parte dintre ei. Alaturi de sansa, se mai citeaza talentul, momentul social istoric (cu orizontul sau de asteptare), traditia, perseverenta, tenacitatea, actualitatea modelului asumat, echipa etc. Sa luam, de pilda, doi studenti: unul este sef de promotie, sta toata ziua in biblioteca, nu dispune de mari resurse financiare, absolva facultatea si accepta, cu recunostinta, primul post ce i se iveste in cale. Al doilea are un spate mult mai mare, beneficiaza de fonduri, isi petrece o mare parte din timp in bar, cunoaste tot felul de oameni, are ragaz suficient pentru a cantari fiecare oferta ivita, nu este presat de nimic, obtine postul cel mai bun. Peste doi ani, ajunge seful celui dintai. Cel ce l-a ridicat in ierarhie pe el l-a cunoscut, cu el a baut o bere, despre celalalt nici nu stie ca exista. Nu poti propune pe cineva pe care nu-l cunosti si un CV nu se naste decat in urma unor momente ce trebuiesc atestate. Nici nu e cazul sa acuzi pe cineva pentru aceasta eterna situatie. Cu ani in urma, pe vremea cand am inceput sa scriu, nu se vorbea nimic in lumea noastra despre marketing sau despre management. Era perioada cand se depasea constant productia cu 5%, cu 8%, cu cat erau indicatiile de partid. Ce se intampla cu produsul nu era treaba noastra, a celor multi. Dar, si la sfarsitul anilor '60, eu am reusit sa enervez mintile competente cu o dilema ce ma framanta atunci si ma mai framanta si acum: eu cred ca un creator de bunuri artistice fie ca se ocupa in primul rand de lucrarea sa, fie ca isi umple vremea cu popularizarea ei cat mai judicioasa. Eu credeam (si mai cred inca si azi) ca un singur om nu are timp de amandoua. Si mai cred ca exista creatori foarte talentati sa scrie (sa picteze, sa compuna etc.) si creatori foarte talentati sa-si vanda opera, ca cei doi nu incap intr-o singura persoana si ca acele aspecte sunt atat de distincte incat nu se intalnesc mai niciodata. In anii din urma, cand literatura nu este in nici un caz suficienta pentru a putea sustine o familie, cand, in consecinta, majoritatea scriitorilor onoreaza doua-trei slujbe, ragaz pentru ambele aspecte nu ramane. Scriitorul � si mai ales prozatorul � fie continua sa scrie � si atunci nu-si mai poate permite nici un fel de viata sociala, fie se preocupa de cariera a ceea ce a scris deja. Primul risca sa ajunga in situatia sefului de promotie, exercitandu-si profesia de scriitor pe varf de munte, publicandu-si ori nepublicandu-si opera, pregatind o noua carte foarte buna. Al doilea, dupa ce a terminat un volum, nepresat de spaima ca mai are multe de spus, isi permite sa discute cu unul si cu altul, sa fie simpatic, sa emita judecati pline de bun simt � pentru care, dupa un an sau doi, devine o persoana cunoscuta intr-un larg cerc de profesionisti si remarcat de cine trebuie. Aceluia, unui critic important, nu i se poate imputa ca habar n-are ca pe varf de munte un ochelarist ursuz comite capodopere. Incerc sa delimitez dilema de orgoliul firesc al fiecarui om � macar in masura in care asa ceva este posibil in cazul unei personalitati accentuate, cum este, de regula, artistul. Dilema amintita se naste doar atunci cand scriitorul este terorizat de opera sa: daca abandoneaza varful de munte si merge sa-si cultive cartile, nu va mai apuca sa scrie romanul pe care doar el il poate pune pe hartie, pe care il crede foarte important si pe care, astfel, il condamna la moarte; daca nu coboara printre oameni, se afla in postura parintelui inconstient, dand viata la o droaie de copii si abandonandu-i la voia sortii. Dilema aceasta nu se naste dintr-o fatalitate si nici din vina cuiva anume, ea reprezinta neadaptarea pietei literare romanesti la realitatile timpului. Necazul e - daca un singur om nu poate si scrie si totodata vinde cu succes ceea ce a scris - ca nu exista nici institutia agentului literar, apta sa valorifice o marfa care e in mare suferinta nu datorita lipsei de timp sau de educatie, ci din pricina inexistentei publicitatii din jurul ei. In Romania, exista azi o parere generalizata ca stresul zilnic, televizorul si preturile ridicate ale tipariturilor au adus numarul cititorilor la "cota normala". Numai ca, desi tot mai multi cetateni incep sa se sature de micul ecran, nici nu sunt atrasi de carte: literatura adevarata a ramas lipsita de orice publicitate de masa, iar scoala se mentine la plictisitoarele sabloane ale unui cuprins impus. Cata vreme nimeni nu va gasi o afacere in cartea buna, ea va ramane pe varful muntelui si, in functie de sansa, va fi descoperita printre postume de catre un uimit cercetator cu har. Deocamdata, pentru scriitorul terorizat cu adevarat de opera sa, la atat se reduce speranta. Nelinistea insa persista: daca nu va apare cercetatorul cu har si uimit?

Gheorghe SCHWARTZ