Elena Vladareanu a citit, in prima sedinta a cenaclului Euridice din anul 2002, un ciclu de "insomnii", starnind comentarii controversate care vizau fisurarea violenta a conceptului de poezie, datorata generatiei douamiiste lansate editorial in preajma anului 2000. Volumul ei de debut, intitulat Pagini (editura Timpul, 2002) a fost reeditat de curand la editura Vinea, ceea ce-mi da ocazia sa fac cateva observatii asupra noutatii discursive a poetilor din generatia ultima. Fiind extrem de circumspecta fata de contextul poetic in care evolueaza, debutanta isi propune sa atraga atentia asupra sa printr-un exercitiu negativ, exacerband cu disimulare agresiva un exhibitionism caracterisitc tuturor tinerilor ce vor sa se sustraga polemic oricarei manipulari falsificatoare a practicii literare. Cum literatura nu mai seveste la nimic, este nevoie sa nu mai facem literatura de dragul "literaturii", ci orice altceva care sa poata sa-i ia locul; acesta ar fi sloganul implicit/ explicit al noilor franctirori literari. Este vorba de ceva care poate sa insemne mai putin decat a insemnat pana acum ideea de literatura, dar esentiala ramane tentativa de a obtine acces direct la autenticitate, inteleasa mai ales ca ratiune comunicationala nuda; se petrece o schimbare de coduri insesizabila careia trebuie sa-i acordam importanta cuvenita. Toti cei care au lecturat cartea de debut a Elenei Vladareanu au fost surprinsi sa nu mai gaseasca deloc acel tip de text cunoscut care sa fie omologat drept poezie, in conformitate cu orizontul de asteptare canonizat. In primul rand, discursul s-a destins si s-a relaxat enorm ca modalitate retorica, prin stergerea limitelor structurale dintre genuri; acum se tinteste catre un text plasmatic, diform, in afara oricarei codificari estetice, corporalizand dara unui subiect existential ce se autolivreaza total in actul scriptural, dincolo de orice "pudoare" comportamentala. Subiectul poetic se introspecteaza, de fapt se monitorizeaza, cu masochism, auto-descriindu-se obsesiv, in ipostazele cele mai neobisnuite; se scruteaza toate indeciziile unei feminitati incipiente, capabile de gesturi libertine pana la paroxism dar care sunt convertibile � simultan � unei puritati infrangibile. Actantul feminin vrea sa se comunice, sa se destainuie unui martor/ confident masculin, trimitandu-i niste mesaje/ "pagini" cu "intreruperi"/ "rupturi" in care vorbeste despre sine descriind tot ce se-ntampla in cotidian (ce mananca, ce face, ce citeste etc.) si reproducand indiscret fragmente din discutiile avute cu diverse persoane, dintre care unele sunt reale si recognoscibile; de aici se naste o anumita curiozitate ambigua ce muta receptarea de pe versantul poetic pe o pista psihologic/detectivistica. Cei vizati cu initiale (colegi de ziar, de facultate, scriitori, pretendenti erotici, agresori etc.) se precipita sa citeasca "paginile" dintr-o suflare pentru a se incredinta ca n-au fost divulgate lucruri indecente in legatura cu persoana lor. Miza receptarii nu mai este de natura estetica ci se transforma brusc intr-o cautare infrigurata a unei urme textuale prin care cititorul sa fie implicat in actul scriiturii; astfel are loc un nou impact receptiv dincolo de valoarea literara a textului. Chiar si constientizarea acestei situatii schimbate apare consemnata: "m-am plictisit mai repede decat mi-as fi imaginat. e/ atat de prostesc ca imi vine nu sa rad ci sa plang./ probabil te gandesti si tu unde vreau eu sa ajung./ nicaieri. vreau sa vad daca pot fi dezinhibata pana la/ capat, chiar daca cele scrise sunt prostioare". Se deduce ca "scrierea" acestor "prostioare" trebuie sa conduca la "dezinhibarea" subiectului: "scrisul" devine un fel de terapie defulanta, o incercare dificila de a accede la ceva autentic, la ceva viu, ce pare sa i se sustraga subiectului narant, retractil si timid, incapabil de reactie, de aici refuzul de a se angaja in actul scriptural propriu-zis. Desi e tentata "sa mute lucrurile din real in text", Elena Vladareanu se fereste programatic s-o faca, cel putin in primul volum, intrucat e convinsa ca "n-o sa scrie niciodata". In text se afirma apodictic "oricum tu nu o sa scrii niciodata", de unde se poate trage concluzia ca in nici un caz ea nu vrea sa scrie poezie ci doar sa umple niste "pagini" in care incape orice, chiar cele mai anodine lucruri, cele mai intime dorinte, cele mai meschine reactii, barfele din jur, gafele comportamentale dar si panseuri ("prostioare") despre diversi insi, despre sine si despre corpul ei indecis; ea isi divulga scandalos indispozitiile corporale cu o placere masochista derapand in zone interzise, constienta ca pariul ei este sa mearga cat mai departe cu autolivrarea psihanalitica. Elena Vladareanu ne sugereaza ca are voie sa scrie despre orice intrucat si-a luat masurile de precautie necesare, adica ne-a avizat ca nu scrie poezie ci doar mazgaleste niste "pagini" anoste. Nu din cauza ca n-ar avea nici un fel de intentii auctoriale se fereste atata sa spuna ca scrie ci pentru ca n-a scapat de o anumita stare de timiditate � specifica unei adolescente retardate � ce o impiedica sa traiasca pe cont propriu si sa scrie poezie. "Eu nu sunt si nici nu voi fi vreodata o scriitoare" se grabeste sa se apere pentru ca "textele mele/ se zbat intre propriile mele obsesii, intre amintirile altuia sau ale celuilalt si niste tipare copiate de la altii". Avand o teama organica sa-si asume curajul unor acte voluntare, ea se ascunde inca in mansonul protector al mimetismului infantil, preferand sa ramana o "plagiatoare". In realitate, ea e constienta ca si-a asumat sa transmita, cu toate riscurile ce decurg in planul poeticitatii, sindromul esential al "generatiei tu", asa cum a numit-o Adrian Urmanov, acela al indeciziei organice de adaptare la un real stresant ce vulgarizeaza pulsiunile pure ale eului autentic. De aceea, acesta se retrage, lacanian, in ipostazele regresive ale infantilitatii. In principal, persoana a doua, tu, primeaza, in Pagini, ca faza intermediara catre achizitionarea lui eu, ce va marca personalizarea actantului poetic. Pana la realizarea acestei viitoare ipostaze, deocamdata se poate spune ca volumul de debut al Elenei Vladareanu impune o voce foarte originala tocmai prin accesarea frisonului dureros al autolivrarii curajoase. Elena Vladareanu, Pagini, Editura Timpul, 2002.

Marin MINCU