Anul cartitei galbene Editura Timpul, 2003 In orchestra mare a discursului poetic romanesc de azi, debutantul Dan Coman cinta, asa-zicind, la un instrument nou. Nu pot decit sa regret departarea geografica a domiciliului sau, pentru a fi imediat consolat la revelatia centralitatii pe care textele sale si personagiul tematizat o ocupa, de drept, in spatiul literaturii. Voi incerca sa glosez pe marginea a trei dimensiuni ale poeziei sale: formula autobiografica, tehnica imaginii si obsesia � cu un termen imprumutat din matematica si chimie � homeomorfista a imaginarului sau poetic. Alaturi de multi tineri poeti romani, Dan Coman transcrie un jurnal. Unul suprarealist, sadic (vine de la D.A.F. de Sade, nu-i asa?), adesea morbid, al unui eu aflat in anul anul 27 de viata. In tot acest timp, se inregistreaza obsesiv si cu mare acribie miscari interioare petrecute in incinta eu-lui. Exista, ce-i drept, imprejur, parinti, "teodora", alte citeva "domnisoare" rase cu eleganta (Narcisa, de pilda, pe care, majestuos, "o pocnim pentru vorbele triste"), animale de casa ("ciinele de lapte"). Scena pe care eu-l insista este "casa mea", angoasa nu vine asadar din exterior. Nu. Tot ce ramine demn de a constitui materia poeziei vine din interior, dar aici trebuie facuta o precizare. Dan Coman nu scrie o poezie a interiorului in sens de profunzime, adincime psihologica, abisalitate transcendentala etc. Starile eu-lui sint toate proiectate volumetric, in incinte. Eu-l pare la un moment dat o papusa terifianta care e vorbita, care e lovita, imbolnavita, care e, pe scurt, locuita. De altceva/altii. De aici, accente misticoide: "marimea lui este peste puterile gurii mele." Tensiunea poeziei lui Dan Coman rezulta din obsesionalitatea unei viziuni care rar, doar in cazuri de psihedelie, doar la narcomani ca Michaux (dar, cum se zice, altfel), se mai intilnesc. Corpul eu-lui din poeme este umplut cu o viata colcaitoare, fetida uneori, placentara mai rar (de pilda gura care se transforma in fruct zemos) a altcuiva, astfel incit clasica axa deictica eu-aici-acum se rupe. Cu atit mai evident este functionalismul somatic al eu-lui poeziilor lui Dan Coman cu cit corpul este reprezentat obsesiv prin piele. Valéry spunea ca pielea este cel mai profund lucru: pielea naste interior si exterior, profund si superficial, ea are cap si pajura ("acum pielea ce inveleste pe dinauntru capul meu alb este cu adevarat alba/acum pielea aceasta este lumina ochilor mei", "si pielea ei e imposibil de atins", "e drept a venit o femeie cu o cutie maro dar halatul imi intrase in piele" etc.). Cine vorbeste in poezie? "prietenii mei speriati urla printr-o gura de bivol in gura mea". Unde este aici? "fata mea trece de scaun si se implinta in podea". Numai la intrebarea "Cind?" textele raspund, numai pentru a marca obsesia: mereu, ritmic, intr-un prezent iterativ extras din durata: "femeia de linga mine (...)/se tot izbeste cu fruntea de oglinda" sau "asa ca-mi izbesc ceafa si fata de mobila/pina cind ei intra purtind in brate tortul festiv". E drept, ritmul poemelor conteaza ca singura veriga mai slaba in latul cu care poetul vrea sa-si prinda cititorul. Desi realizeaza ca e voita, el se resimte de pe urma monotoniei dictiei, subliniata si la nivelul imaginarului: pina si singele se solidifica si devine friabil, o sugestie cit se poate de limpede a iminentului colaps al circulatiei vitale. Ceea ce vine sa salveze poetul atunci este extraordinara tehnica a producerii de figuri. Elaborate, coerente, viscerale (adica mereu fizice, nu metafizice), crude, ele mizeaza pe ceea ce de la Apollinaire ramine un efect poetic de electie: surpriza. De pilda: "n-am stat nici o clipa ce folos pe limba mi se inaltau circeii de fasole/daca as fi vorbit m-as fi spinzurat cu propriile mele vorbe" sau "un saculet argintiu este acum capul meu iar privirea mi se stoarce aici/ca o lamiie. gustul acru invioreaza mintea." Ma grabesc sa termin cu citeva cuvinte despre homeomorfism: ceea ce locuieste in organele eu-lui sint alte organe, (h)omonime, ale Celuilalt. Cu alte cuvinte, identitatea acestui eu se pierde o data cu fiecare "copie" inregistrata care oculteaza "originalul": "imi strecor pleoapele pestilor sub pleoape", o femeie "imi umple ficatul cu ficatei de pasare", "puii delfinilor iesind din delfini", "aparatoarea din limba de sarpe peste limba" etc. E vorba de o identitate schismatica. Dan Coman se arata un Rimbaud al lui "je est un autre" extras din psihologie si introdus in anatomie, sau un Descartes pentru care certitudinea nu mai apartine unui eu abstract, ci tocmai unuia de carne: "stau cu jumatate de trup pe birou si-mi privesc cealalta jumatate a capului (...) cresc in ochii mei (...) trupul meu e singurul lucru al meu". Daca isi aeriseste un pic textele, poetul bistritean, profesor la Liceul Sportiv, va reusi sa joace fotbal cu fruntile subtiri ale multor emeriti juni poeti bucuresteni si, la aruncarea cu greutati estetice, sa-i depaseasca, chit ca joaca in deplasare. Razvan Tupa Fetis Editura Vinea, 2003 Despre Razvan Tupa s-a scris, se scrie. S-a vorbit si se vorbeste. Cine vrea sa treaca in revista tinara poezie bucuresteana n-are cum sa-l ocoleasca pe poetul care lucreaza la Evenimentul Zilei. Mai senina si analitica decit poezia ianusiana, dar si mai aluvionara, cea a lui Razvan Tupa are in multe privinte mize asemanatoare: detectarea unor altfel de spatii in zgomotoasa si alienanta societate romaneasca de tranzitie. Spatii ale cotidianului, transfigurate (cum facusera optezecistii) si devenite spatii personale pline de poezie. Acum, desigur, putem spune ca metoda nu e noua. Dateaza, dar e drept ca poetii romani n-au putut s-o preia la timp. Acum trei decenii nu puteai intitula o carte de poezie cu tenta de critica sociala "corpuri romanesti". Apoi, intre scoala de Frankfurt si Razvan Tupa se intind vreo sase decenii, ar fi deplasat sa propui influente freatice de discurs de-acolo aici. Si totusi: "e plina lumea de oameni nefericiti/toti la fel de plictisitor de nefericiti/si intr-o zi absolut linistita chiar n-ai cum sa te intelegi cu ei". Are insa poetul o calitate unica: aceea de a proiecta asupra textelor sale nici furie, nici pesimism, ci un zimbet (ambiguu prin definitie) ale carui contururi pot spune foarte multe si, daca exista indeminare, foarte subtil. Animalul mic al lui Peniuc si dimensiunea terapeutica a exercitiilor poetice de reconciliere ale lui Adrian Urmanov descind in mod clar din substanta etic-existentiala a poeziei lui Razvan Tupa. In mijlocul discursului sau � lacom altfel de cuvinte � impotriva "alienarii" (Marx), poetul zimbeste, cheama, cinta, exerseaza o placere de a fi pe care o ofera mereu ca exemplu. Surprinzatoare este noutatea acestor exemple. Ele scot la lumina o lume de gesturi marunte care inseamna de fapt foarte mult: o evadare, nu insa disperata, ci practicata ca dizolvare in interstitiile unor pereti captivi. Poezia trebuie sa le descopere, iata mesajul. Poetul mai are, totusi, de lucru, la coerenta si selectie. PS In numarul 59 al "Z.l." am vorbit cu regretabila nepasare despre poeta Gabriela Panait, numele ei corect fiind Gabriela Panaite. Ei i-am cerut scuze personal, raminea sa-mi asum neglijenta in fata cititorului. Iertare, dar!

Alexandru MATEI