Iolanda Malamen: Draga Nicolae Prelipceanu, este destul de dificil pentru mine sa enunt vreo noutate in ce te priveste, dat fiind faptul ca personalitatea ta complexa face din tine unul dintre cei mai cunoscuti scriitori ai momentului. Radacinile tale sucevene, stramutate in Ardeal si coborate apoi spre sud ti-au dat probabil acea dinamica extraordinara care te defineste. Nicolae Prelipceanu: Draga Iolanda Malamen, ma coplesesti cu "inaltele aprecieri" si, desi nu vreau sa par ingrat, nu pot sa nu rectific: nu sunt deloc "unul dintre cei mai cunoscuti scriitori ai momentului". Stii, noi am cam fost invatati � culmea! � in anii "socialismului biruitor", cu un bizar egocentrism. Dar un fel de egocentrism colectiv (sper ca foaia pe care va aparea aceasta constructie nu va plesni). Adica sa credem ca daca intre noi, scriitorii acreditati prin Uniunea Scriitorilor ("din RSR", acum 25 de ani, "din Romania" acum), ne stiau destul de binisor, insemna ca suntem "foarte cunoscuti". Imi venea sa mor de ras cand, pe la vreo "sezatoare literara", vreun prezentator de ocazie, profesor local sau activist cultural, spunea despre vreun ilustru, necunoscut membru al Uniunii Scriitorilor ("din RSR" sau "Romania", totuna), ca este "cunoscutul scriitor..." si apoi, in soapta, "cum ati zis ca va cheama?". Am asistat la asa ceva, e drept, invitatul "celebru" era un cineast, la Casa de cultura a studentilor din Cluj, pe vremea cand eram, la randul meu, printre frecventatorii ei. Ce vreau sa spun? Ca esti cunoscut numai daca publicul te cunoaste ca atare, adica drept scriitor, cazul nostru. Ceea ce � din pacate, din fericire?, nu stiu � nu prea e cazul meu. Caci rar cineva dintre cei care, stiindu-mi numele, sa mai fi auzit si de altceva in ceea ce ma priveste, decat vreun articol din ziar. "Personalitatea mea complexa", cata e, isi vede, insa, mai departe de treburile ei. Si fara sa tina seama de "radacini" si alte componente ale plantei (legumei) care ma incapatanez sa cred ca nu sunt inca. Da, daca o fi vreun curios, m-am nascut la Suceava, am "coborat spre sud", cu trenul si pe Dunarea minata, cu NSR-ul sau SRD-ul, nu prea tin minte, la mai putin de un an de la incidentul initial de la Suceava, am copilarit in Dobrogea, "am urcat" din nou, in Salaj si Bihor (Crasna si Marghita), "am coborat" iar la Curtea de Arges, sa fac liceul, "urcand" apoi, din nou, la Cluj, la facultate, caci ma temeam ca la Bucuresti o sa cad iar din cauza dosarului "nesanatos", dar a fost primul an cu notele pe fata (de unde era sa stiu?) si am ramas acolo vreo 20 de ani. Poate ca aceasta urcare-coborare sa ma fi facut cum sunt sau, cine stie, sa stea la "baza" mea vreo formula chimica, fata de care, in orice caz, nu am de ce sa-mi manifest recunostinta. Caci as fi preferat sa fiu altfel. Nu ma intreba cum. N-oi fi eu "madam Bovary", o fi "infernul...ceilalti", dar eu, cand ma uit la ei, imi zic, vezi, asa ar fi fost bine sa fiu si eu. I.M.: Poet, prozator, publicist, reporter, critic, iata un tablou nu complet, dar graitor prin aria de cuprindere. Totusi poezia este cea care ti-a dat probabil cele mai mari libertati creatoare. Ai debutat in 1966 cu volumul Turnul inclinat, urmat de Antù (1968), carti foarte bine primite de critica. Pornind numai de la premiza valorii, ce deosebeste debutantul acelor ani de cel de astazi? N.P.: Sa stii, ca Turnul inclinat si nici Antù nu au fost deloc "foarte bine primite de critica". S-a scris binisor in revistele din Cluj, unde traiam, dar nu e mare lucru sa te laude prietenii ori cei cu care ai relatii corecte. Necunoscutii � la critici ma refer � nu s-au prea aruncat asupra productiei mele initiale. Abia mai tarziu m-am bucurat (intr-adevar) de cateva pagini favorabile din partea unor critici pe care-i stimam, mai intai ma gandesc la minunatul critic de poezie care era Lucian Raicu, dar au fost si altii. Prin 1978 a scris chiar si N. Manolescu o cronica favorabila despre o carte de-a mea. Dar ajunsesem (la) De neatins de neatins, ehei! Ma intrebi, insa, despre debutantul acelei vremi fata cu cel de azi. Greu de dat raspunsul. Valoare, valoare, dar nu uita cine-o gestiona pe atunci: cenzorul. Fie strecurat in mintea redactorului (si nu cea de pe urma, ci chiar cea dintai) de la editura, fie la "Directia Presei", la partid (judeteana si CC), ori la CCES (Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste). Cand am debutat eu, insa, era o singura cenzura pentru carti: la Bucuresti. Astia trimeteau apoi cartea editurii, cu "observatiile", via cenzura judeteana. Debutantii de azi mi se par, ca atatea alte produse ale tehnologiilor tot mai avansate (ori, daca vrei, "sofisticate"), mai buni. In primul rand ca stiu din capul locului ca au dreptul sa scrie ce vor si ce cred, cum vor si cum cred. Au cel putin un handicap in minus decat cei de altadata. In ce ma priveste, imi aduc aminte ce uluit am fost, in 1965, cand, urmand sa public un "ciclu" in Tribuna, am aflat ca, dupa redactie, mai trebuie sa primim, luni (revista aparea joi) "raspunsul de la Directia Presei". Stiam eu ca exista niscai "exigente ideologice", dar nu aflasem inca despre existenta acestui organism de tip canceros, care e cenzura. Si aveam deja 23 de ani! Azi, primul in dezvaluirea, sa-i zicem, publica a valorii e lipsa de contrangeri. Sa fie o paranteza ceea ce vreau sa adaug?, ma intreb. Si anume, ca asa cum ar trebui sa fie condamnata politia politica, adica Securitatea, ar trebui pusa la index moral sever si politia politic-literara, varianta sau sora Securitatii din zona noastra, cenzura. Ei, cine se incumeta! Inchei tot eu, spunandu-ti ca nimeni, asa cum, de fapt, mai nimeni nu pune la vreun real index moral nici pe securistii care au terorizat generatii in Romania. Dar cenzorii, ii gasesti azi ca "oameni de cultura" cu pretentii. Ca si cum, dupa lagarele mortii, Mengele si � ar fi deschis un "praxis" de medic onest si � nu-i asa? � "competent". Sa revin la debutantii fara camasi de forta sau unelte de tortura precum cele carora le erau supuse toate creatiile mintii de catre cenzura. Lipsa acestei cenzuri e si un castig pentru veleitari. In fapt, debutantii de merit (am citit de curand volumul excelent al unui tanar de 20 de ani, Claudiu Komartin si am ramas uluit de maturitatea talentului sau, de mana sigura care transcrie linia intortochiatei, prin definitie, gandiri poetice) sunt, azi, naclaiti de mii de aparitii ridicole, apartinand unor veleitari (de tipul "Si eu stiu sa scriu"). Cum "calul raios gaseste copaciul scortos", vorba cronicarului, mai fiecare are parte si de cate-un "critic", de acelasi calibru, care sa-l "valideze". In ochii nepriceputilor, toti devin astfel o apa si-un pamant, de la care eventualii cititori isi intorc gandul in alta parte. E drept, si inainte, cenzura favoriza adesea pe veleitarii care scartaiau ode "pe linie", dar parca apele erau, cumva, despartite de uscat, cu ajutorul criticii. I.M.: A urmat un lung sir de carti pe care imi este greu sa le numesc. Iau la intamplare cateva, care ti-au adus si satisfactia unor premii importante: 13 iluzii � Premiul Asociatiei Scriitorilor din Cluj, Dialoguri fara Platon (publicistica) � premiul Uniunii Scriitorilor, 1976, De neatins de neatins (poezie), 1978, Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru Tunelul norvegian (proza) � premiul Asociatiei Scriitorilor din Cluj si lista ar putea continua. Ce crezi ca aduce un premiu unui scriitor? Sunt mari scriitori care n-au luat niciodata vreun premiu, si totusi... N.P.: Chiar daca-i greu, ai dreptate, sa enumeri titlurile intr-o intrebare, ele nu sunt chiar "un lung sir". Vreo 20 in tot atatia ani, dar, prin tacerile ulterioare, repartizate pe aproape 40 de ani. Unele mi-au adus premii, locale sau nationale. Nici unul dintre aceste premii nu a insemnat mai mult decat suma cu care era egal. Poate doar cel din 1997, luat pentru o carte din 1996, care mi-a adus surpriza unor tipete publicistice ale cuiva care spunea pe sleau ceea ce bunul simt interzisese pana atunci: nu el trebuia sa-l ia (adica eu) ci eu (adica acel scriitor si publicist). Premiul national, inainte de 1989, valora vreo 3-4 salarii lunare de redactor, cele locale vreo 2-3 salarii lunare. Asta e cu Premiile Uniunii Scriitorilor, ele aduc o recunoastere limitata "de breasla" si te bucura tot atat pe cat si recenziile favorabile ale unor apropiati. Sigur ca-n Uniune nu toti iti sunt apropiati, dar, orisicatusi, nu e vorba sa fii distins cu un premiu, de exemplu, al publicului, care ar putea sa para mult mai obiectiv. E ca si cu notorietatea "de breasla" cu care am inceput. Cand stii ca-n spatele unui premiu se afla si alte, sau mai ales alte, considerente decat cele privind valoarea cartii tale, ce ramane in afara sumei aferente premiului? Banuiesc ca alta e situatia cand esti tradus si premiat in strainatate, ceea ce nu e cazul meu. Cat despre marii scriitori care n-au luat premii, oho! Parca-s mai multi decat cei, putini, care au luat. Chiar si pentru Premiul Premiilor, Nobelul, e o lista imensa de mari fara. I.M.: Cei douazeci si ceva de ani petrecuti in Cluj, intai ca student al Facultatii de Filologie, apoi ca redactor la "Tribuna", au fost pentru tine probabil anii magici ai unui drum presarat insa si cu pericole. Unul era al plafonarii, altul al renuntarii, data fiind constrangerea ideologica. N-ai fost un bard al puterii. Cum ai rezistat? N.P.: O sa-ti spun inca o banalitate, pe langa atatea altele pe care le-am insirat aici: orice drum e "presarat cu pericole", vorba ceea, cineva pune "carciuma-n drum...". Uite ca am rezistat. O singura data am fost pur si simplu somat sa aduc a doua zi o poezie omagiala, nu mai tin minte, pentru el sau pentru ea, de un scriitoras pripasit la Judeteana PCR Cluj, dar mi-am luat o "deplasare in interes de serviciu" de la revista si am revenit cand volumul omagial judetean plecase la tipar. In rest, m-am ferit. Prin articole mi s-au mai bagat, cum era obiceiul, "citate din Tovarasul", dar cu poezia am scapat. De fapt, o data, pe la primul volum, cand eram soldat, dna Veronica Mihaileanu m-a inchis intr-o camera a Editurii Tineretului, somandu-ma sa scriu vreo 3-4 poezii "angajate", caci altfel placheta nu apare. Am mazgalit ceva cu piata Lenin sau cu statuia lui, cu nu stiu ce "mari revolutionari", asa ca, uite, n-am scapat de tot. Pe urma, da, m-am ferit ca de dracu'. Daca as fi fost un om tare n-as fi intrat in biroul acela si mi-as fi luat manuscrisul, care avea vreo 40 de pagini si n-as mai fi publicat nimic, riscand sa nu mai fiu asa de "cunoscut". Dar n-am fost. I.M.: Vazut de la distanta temporala, cum era Clujul acelor decenii? N.P.: Clujul acelor decenii mi se pare, vazut acum, un fel de paradis. De fapt nu era. Era, totusi, un mic oras (de vreo 88.000 de locuitori in 1961, cand am ajuns eu acolo), academic oras insa, ceea ce l-a suparat pe Ceausescu mai tarziu si a pompat industrie in el, a adus "oameni ai muncii", a facut cartiere-dormitor, l-a umplut de pegra si de dezradacinati si urmarile se pot vedea si azi. Atunci, insa, eram tanar si o vreme fericit ca sunt student, ceea ce paruse un vis intangibil cu un an inainte. Pe urma am inceput sa am indoieli si sa vreau sa parasesc toate acestea, dar nu prea stiam incotro sa o iau. Am avut acolo mai multe serii de prieteni, serii, pentru ca plecau, pana am luat-o si eu pe urmele mele. Imi amintesc cu nostalgie si tristete de vizitele (sau o fi fost numai una) ale lui Marius Robescu, cu care am urcat zidul cetatii, pe langa Bastionul Croitorilor, si de alte vizite ale prietenilor de la Bucuresti, alaturi de prietenii de-acolo. Am fost si alaturi de echinoxisti, fara insa a ma implica prea tare, eram in fond, iesit din studentie. Ba, cativa ani mai devreme, Ion Pop si Ana Blandiana m-au luat alaturi de ei in incercarea de a fonda o revista literara studenteasca la Cluj, era inainte de aparitia "Amfiteatrului", si ideea cred ca le-a venit de la memoriul nostru. Imi amintesc cum am fost primiti de secretarul de partid al Universitatii, tov. Soltutiu, un ins solid, paros si in nas si-n urechi, care parea favorabil proiectului. Abia mai tarziu am aflat ca era acela care-l torturase si-n cele din urma il ucisese pe Patrascanu, "tovarasul sau de lupta comunista" in fond. Ar fi o lunga lista de prieteni de transcris aici, apoi cei cativa profesori, mai ales Mircea Zaciu, de care m-am apropiat, dar tot numai in felul meu, nu prea tare, astfel incat sa constat ca nu ma numar, la enumerari, printre apropiatii lor, vad asta si la fosti colegi de studentie si la profesori. Ceea ce e bine. De ce sa tot fii pe liste? Atat de multi dintre cei cu care am fost impreuna in Cluj au murit, exista chiar o "parcela a scriitorilor", in cimitirul de pe deal, unde pot sa-i salut pe multi dintre prietenii acelor ani, dar ma tem ca nici ei nu-mi vor mai raspunde. S-a schimbat lista, intre timp si-acolo? Cu siguranta. I.M.: L-ai parasit definitiv lasand in urma amintiri marcante. Poti vorbi despre una? N.P.: Foarte multe amintiri "marcante" am de la Cluj. Nu le-am lasat insa acolo, ci le-am carat cu mine. Pe unele le mai pierd pe drum, altele inca raman. Imi mai amintesc strazile pustii ale Clujului nocturn, pe care le-am batut cu diferiti prieteni, in diferite epoci. Altele ti le-am spus inainte, cum e cea cu cenzura sau cu Marius Robescu suiti pe zidul cetatii. Ma mai vad, prin '83, cu Denisa (Comanescu) in fata statuii celebre a lui Sf. Gheorghe (perechea uneia de la Praga), ea descifrand inscriptia latineasca si observatia admirativa a unui trecator, pesemne clujean vechi si tipic, devreme ce stia latina... I.M.: Crezi cumva ca viata scriitorului in afara Bucurestiului este mai normala? N.P.: Ar trebui sa fie. Dar inca nu e, pentru ca mai exista iluzia ca aici se fac si se desfac jocuri. Scriitorul care ar fi in stare sa traiasca din scris nu ar trebui sa se cramponeze de Bucuresti, traind mai linistit si mai igienic in cine stie ce mica localitate inverzita (n-am spus inca "la loc cu verdeata"). I.M.: Au urmat anii 90, ani destul de framantati si pentru tine. Redactor la un cotidian care a facut istorie, "Romania Libera", consilier la Primarie, o mare si variata activitate publicistica, iarasi "Romania Libera", membru in conducerea Uniunii Scriitorilor, alte carti aparute, intr-un cuvant aceeasi formidabila energie, dublata de un simt special al socialului si politicului. Parerea mea este ca umorul, charisma, mobilitatea ta spirituala puteau face din tine un lider politic, cel putin credibil. N.P.: Ca sa fii credibil trebuie ca mai intai sa crezi tu. Dar s-o luam de la inceput. Ordinea e asa: intai, de la "Viata Romaneasca" la "Luceafarul", cu Laurentiu Ulici, el sef, eu adjunct. Apoi, secretar al Uniunii Scriitorilor, cu Stefan Banulescu vicepresedinte si Mircea Dinescu presedinte. In paralel, faceam publicatia "Alianta Civica", un timp, si apoi, seara, eram "editor" la "Cotidianul", inca de la infiintare. Pe urma: consilier sef la Inspectoratul pentru cultura al Capitalei si Sectorul Agricol (?!) Ilfov, de unde am venit la "Romania Libera" in 1993, am lucrat vreo doua luni, in paralel, la SOTI, in 1994, tin minte, prima televiziune alternativa la TVR, si in 1997, vreo noua luni, am fost consilier de stat pe langa primul ministru Ciorbea. Si inapoi la "Romania Libera". Nu stiu ce "formidabila energie" am si nici ce "simt al politicului". In orice caz, acum as avea nevoie de ceva mai multa energie si de un plus de simt al politicului. Cat despre "lider politic", forget it! Liderul politic nu trebuie sa aiba indoieli, iar la mine batranelele astea au luat de mult locul fetitelor cu fustite numite convingeri, unele chiar ferme (particulare, desigur). Daca, Doamne fereste, nu mi-as fi dat seama cine sunt, as fi ajuns, poate, unul... incredibil. Un "leader" vreau sa spun. I.M.: Ai calatorit mult. Admitand ca ai fi ramas intr-una dintre tarile occidentale, cum iti vezi destinul scriitoricesc? N.P.: Mult mai putin decat ar fi trebuit si, in orice caz, mult mai tarziu ca sa mai conteze. Daca as fi putut sa-mi vad vreun destin acolo, as fi ramas. Daca as fi ajuns pe vremea fetitelor de mai sus, ei atunci, lucrurile poate s-ar fi schimbat. Asa, ce si cat destin am, sta aici, cu mine, in patria-muma. Cum zice O'Neill: "trecutul e aici, impreuna cu noi". Trecutul, ca si destinul. I.M.: Ce te surprinde cel mai mult in viata literara romaneasca si ce nu te mai surprinde cu nici un chip? N.P.: Nu ma mai surprinde nimic. Nu cred ca sunt blazat, ci doar ca am vazut mai multe, poate, decat as fi vrut. Nu-i asa ca-i bine sa ai iluzii? Nu mai am, vezi, Iolandino, energie pentru iluzii. I.M.: Intorcandu-ne la poezie, critica a apreciat lirismul tau ironic, frazarea moderna, in fine, inventivitatea discursului. Intr-un fel eu spun ca scrisul iti seamana, nu este departe de temperamentul tau, un elegiac modern, de structura ta. N.P.: Nu prea am avut zvarcoliri identitare cu privire la mine insumi. Ca voi fi fiind un "elegiac modern", acum, in vremea lui post, ca nu voi fi fiind, criticul are dreptul sa spuna/ scrie ce vrea el, iar eu am dreptul sa fiu in continuare, cat va mai fi (ne)voie. Desigur, mi se pare ca scrisul imi seamana, desi vorba tractoristilor carora Ceausescu le ordona sa semene, "nu suntem frati". Sau, poate, om fi. Nu exista, insa, oglinda atat de bine reglata incat sa ne vedem alaturi, el si eu, ca sa pot face o comparatie cat de cat realista. I.M.: Unii considera ca a scrie poezie in ziua de azi e o neghiobie din cele mai paguboase. Cum comentezi acest lucru? N.P.: Ei, nu chiar neghiobie! Daca accepti sa traiesti rau, sa fii privit cu superioritate de te miri ce derbedeu imbogatit prin incalcarea legii, sau sa nu fii privit deloc, de nimeni, n-ai decat sa scrii poezie. In fond, unii se exprima pe ei prin poezie, altii prin jeep 4x4. Ideea era ca poezia, daca e poezie si nu simpla manifestare a unei veleitati, tine mai mult decat jeepul. Dar in zilele noastre, mancatoare de zile si celebritati, au inceput sa fie puse pe acelasi plan toate "produsele" omenesti, astfel incat nici poezia nu e mai durabila decat jeepul acela, pentru ca vine alta care-i ia, mereu, locul. Poezia cu termen scurt expira repede. (Poezia cu termen redus. Pe cand poezia de unica folosinta?) Termen de garantie: trei luni, ca vinul vechi de pe-aceleasi vremuri cu cele ale tractoristilor care dormeau pe ogoare. Si sunt pline cimitirele de poezii unice, de neinlocuit. Pardon, in loc de cimitirele am vrut sa spun antologiile. I.M.: Inchei, rugandu-te sa divulgi ebosele creatoare, sau vreo scriere finita. A, dar se cade sa inchei de fapt cu doua versuri minunate: "...nu-l cautati pe poetul ironic in lume/ poetul ironic s-a retras din ea si vorbeste singur". N.P.: Ebose n-am, "dar imi aduc aminte", ca sa citez dintr-un poet drag mie, clujean. Desi n-am timp si minte pentru poezie, sau asa mi se pare, mai scriu cateodata. De poezie, ca si de bautura, "trebuie sa te tii". La a doua am cam renuntat, din lipsa de timp. S-o ia si cealalta pe urmele ei? In fond, amandoua imbata si, finalmente, produc moartea tragica. Vorba ta/mea, vorbesc si eu singur, asa... I.M.: Iti multumesc. Interviu realizat de Iolanda Malamen