Majoritatea lecturilor al caror obiect este poezia Din ceas, dedus... se inradacineaza cu interpretarea � inca nedepasita � a lui G. Calinescu. Transcriem, spre reamintire, cea dintai strofa a acestei "dificile" arte poetice: "Din ceas, dedus adancul acestei calme creste/ Intrata prin oglinda in mantuit azur,/ Taind pe inecarea cirezilor agreste,/ In grupurile apei, un joc secund, mai pur." Prezenta binomului adanc-creasta, a cuvintelor-cheie oglinda si apa si a sintagmei joc secund a ademenit interpretarile critice intr-o singura directie: aceea a caracterului secund al poeziei (al artei) ce oglindeste realitatea, esentializand-o. Prin urmare, actul poetic nu ar fi decat un act de purificare a realului, prin oglindire. Mai mult: cuvantul Nadir, de la inceputul strofei a doua, a fost pus in relatie, data fiind perspectiva de lectura, cu Zenitul: "Poezia este o iesire din contingent in pura gratuitate, joc secund, nadir lent, adica oglindire a zenitului in apa, o sublimare a vietii prin retorsiune" (G. Calinescu, Istoria Literaturii Romane, Compediu, EPL, 1963). Traseul lecturii pe care ne incumetam sa o propunem are ca puncte de sprijin rezerva lui Tudor Vianu in ceea ce priveste calificarea artei, in genere, ca "joc secund" (fiind mai plauzibila calificarea ei ca "joc tert") si observatiile lui Marin Mincu potrivit carora poezia Din ceas, dedus... putea suporta si alte interpretari � din perspectiva orfica sau neo-platonicista (Opera literara a lui Ion Barbu, vol. 1, Editura "Cartea Romaneasca", 1990). Este necesar, pentru inceput, sa aducem in orizontul discutiei consideratiile lui Mircea Eliade despre euforia preextatica a samanilor, chiar daca nu sunt decat partial valabile, sub aspectul pe care-l urmarim: acela al echivalentei dintre sintagmele joc secund si stare secunda. "Este posibil � spune Micea Eliade � ca euforia preextatica sa fi constituit o sursa a poeziei lirice. Cand isi pregateste transa, samanul bate in tobe, isi cheama spiritele ajutatoare, vorbeste un "limbaj secret" ori limba animalelor, imita tipatul animalelor si mai ales cantecul pasarilor. El sfarseste prin a dobandi o "stare secunda", ce declanseaza creatia lingvistica si ritmurile poeziei lirice" (Istoria credintelor si ideilor religioase, Editura Stiintifica, 1991, vol. III, p. 26 s.n.). Adevaratii "proprietari" ai expresiei stare secunda sunt misticii crestini (misticii "completi") care numesc in felul acesta experienta extazului (epitetul secunda confera respectivei expresii intelesul de stare superioara). In cea dintai strofa, Ion Barbu a incifrat liric asa numita dispozitie launtrica preextatica a poetului. Accesul la starea extatica este conditionat, in mistica, de taierea legaturilor cu intreaga contingenta si, respectiv, cu lucrarile ratiunii si ale simturilor � aceste "cirezi agreste". In mistica Upanisadelor, lumea obiectiva era vazuta ca o pasune (visaya), iar simturile omenesti drept niste animale care pasc pe intinderea ei (Filozofia indiana in texte, note si comentarii de Sergiu Al. George). Decizia taierii � temporare � a legaturilor cu lumea apartenetelor (in sensul platonician al termenului) este precedata de o "calma" frenezie si de dorinta evadarii din haosul de pluralitati (grupuri?!) ale existentei laice. Pentru a iubi pe Dumnezeu � spunea Sfantul Maxim � "trebuie sa depasim, intr-un elan irezistibil, sensibilul si inteligibilul, timpul si eonul si spatiul (topos), sa fim dezlegati total de orice energie a simturilor, a gandirii si a nous-ului, ca sa intalnim in negraire si in necunoastere (arretós te kai agnóstos) departarile divine mai presus de gandire si minte" (cf. Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, ed. "Deisis", Sibiu, 1995, p. 119). Ruperea (taierea) progresiva a legaturilor profane dintre fiinta si lume si care intretin suferinta, patimile, egoismul, ispita, rautatea (etc.) � "grupurile apei? � pregateste si deschide fiinta subiectului pentru experienta extazului: o experienta a abolirii polaritatii conditiei umane si, in acelasi timp, o stare de totalitate aflata mai presus de vederea mijlocita, de ratiune si de antagonismul dintre cele sensibile si cele intangibile. O stare vizata de sintagma adancul acestei calme creste al carei model se afla in expresia oximoronica intunericul supraluminos prin care Dionisie Areopagitul denumea, in Teologia mistica, "supra-abundenta de lumina". Asadar, intrarea, prin oglinda, "in mantuit azur", presupune iesirea (!) din temporalitate ("din ceas") si din contingent sau, altfel spus, substituirea exterioritatii cu interioritatea, transferarea invizibilului in vizibil, saltul, prin revelatie, intr-o alta realitate. Se pare ca unul dintre aspectele care i-a derutat pe hermenuti il constituie insensizabila distanta intre intelesurile simbolice ale cuvintelor oglinda si apa. In mod sigur, poetul nu a mizat pe sinonimia lor simbologica. Dimpotriva, le-a insarcinat pe fiecare cu o alta semnificatie, ignorand detaliile in care rezida inrudirea lor. Daca simbolul oglinzii este utilizat in baza conotatiilor sale mistice, cel al apei, in dependenta sa de enigmaticul cuvant grupurile, ramane, totusi, obscur, din pricina gradului prea mare de subiectivitate al "instantei autoriale". Fie ca simbol al imaginatiei, al capacitatii de a vizualiza realitati transvizuale, fie ca simbol al sufletului, oglinda lui Ion Barbu este "accesibila", din punct de vedere hermeneutic. Incepand cu Platon si continuand cu Plotin, cu Grigorie de Nysa si altii, oglinda a fost destinata sa simbolizeze sufletul (inima), care primeste, in neintinarea sa, imaginea frumusetii divine, sau, pe de alta parte, imaginatia de care depinde trecerea in taramul purei vizualitati. Mantuitul azur � transferat, adica, de la starea de semn la aceea de semnificat � este o metafora a interiorului "oglinzii". Intrucat capacitatea ei de obtinere a unei "reflectari maxime" este dependenta de calitatea suprafetei, aceasta trebuie sa fie curata, lucioasa, pura. Desigur, verbul a reflecta dezvolta, simbolic, intelesul de participare a sufletului la frumusetea divina (in mistica crestina, Fiinta Divina se reflecta in sufletele purificate, la fel ca intr-o oglinda, si invers). Iesirea din contingent � inceputa printr-o calma frematare fiintiala se sublimeaza in experienta zborului extatic. La fel ca misticul, poetul este beneficiarul unui zbor invers catre strafundurile propriei fiinte, unde existenta individuala se contopeste cu "Unitatea indistincta" (latenta). Tereza d'Avilla vorbea de existenta a sapte trepte (camari) de care este nevoie pentru suprimarea gandirii discursive (vezi si la Ion Barbu, intr-o alta poezie, sintagma "camarile de bura"). Cea de-a treia treapta corespunde extazului ca "zbor al sufletului". Scopul unui asemenea "act de deplasare" este iluminarea, inteleasa ca unire cu Divinul (care nu se arata decat in enigme, intrucat adevarata sa Fiinta este de neinteles). Zborul invers � al lui Ion Barbu � se desfasoara in directia nadirului latent. Exclamatia "Nadir latent!" marcheaza intalnirea cu "Enigma". In acest moment, sufletul cunoaste cea mai inalta fericire numita de mistici beatitudine sau visio sine comprehensione (inmarmurirea uimita a mintii, oprirea totala a cugetarii in fata misterului). Cu alte cuvinte, vederea Nadirului latent � care nu are nici o legatura cu Zenitul, decat, eventual, in masura in care zborul descendent este, totodata, ascendent... � inseamna vederea punctului inainte de care nu a fost nimic, dincolo de care nu mai este nimic si fara de care nu ar exista nimic. Vederea Principiului Unic: cauza unitatii, "asa cum este si cauza multiplicitatii". Samanta din care emana tot ce exista, Principiu care � in termenii lui Plotin � daca ar fi raspandit in lume, nu ar mai fi unic. Respectivul Principiu este insasi Esenta (Dumnezeu): existenta autogenerata si primordiala, care este peste tot, fara sa fie nimic in parte (Plotin, Enneade, V. Lossky, op.cit. si altele). Insumarea resfiratelor harfe � a treptelor preextatice? � echivaleaza, pare-se, cu actul de conversiune a pathosului participativ, la desfatarea contemplativa, pe durata "scufundarii" in adancurile propriei fiinte, starea poetica fiind, in intregime, un act extatic definit � tot de Plotin � drept halucinatie a Absolutului, metoda de a prinde Principiul Absolut "intr-o intuitie nemijlocita", prin suprimarea formelor logicii discursive. In contact "optic" cu imaginile "cele mai esentiale", sensibilitatea subiectului � misticul sau poetul � devine frematatoare in cel mai inalt grad. In consecinta, analogia dintre starea launtrica (spirituala) a celui cuprins de extaz si marea � inzestrata cu intuitia nemijlocita a Absolutului � este intru totul fireasca. Asa cum se intampla, adesea, in Noul Testament, vederea se sublimeaza in auzire, intr-un festin auditiv, intr-o viziune muzicala a Absolutului: "Nadir latent! Poetul ridica insumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi.../ Si cantec istoveste: ascuns cum numai marea,/ Meduzele cand plimba, sub clopote verzi". In cea de-a doua strofa, Ion Barbu "pledeaza" pentru abolirea diferentei dintre experienta mistica si cea poetica (estetica). O asemenea perspectiva nu este straina de conceptia lui Platon pentru care extazul implica participarea, simultan, la ideea de Bine si cea de Frumos. Chiar si pentru misticii crestini, vederea lui Dumnezeu este tot una cu viziunea Frumosului: "iubirea pentru idealul frumusetii este proprie naturii mistice" (Evelyn Underhill, Mistica). Acelasi sens il incumba si intrebarea retorica � "nu cumva misticismul este un estetism?" � a teologului Emil Brunner, care numea estetismul si misticismul "frati gemeni" si "copii ai muzicii universale" (cf. Mircea Florian, Misticism si credinta). Suportul celor doua metafore se afla in convingerea ca ambele tipuri de revelatii � si cea estetica si cea mistica � "au ca izvor" trairea, intensitatea sentimentului. Din unghiul nostru de vedere, poezia Din ceas, dedus... nu este o arta poetica, in sensul curent al expresiei, ci, mai degraba, un imn pe tema idealei stari launtrice a poetului, in clipele sale de gratie. Peisaj la Radesti, desen creion, de Sorin ILFOVEANU