Draga Ioan Radu Vacarescu, abia ce-am primit cartea ta de proze scurte, Un sat numit Romania. Am inceput sa citesc cam intr-o doara, cu frica, si n-am mai lasat-o din mana. Nu e o surpriza si totusi e. Cateva bucati le citisem in Euphorion, cu delicii. Inainte de-a insista pe volum sa dam poetului ce este al poetului. Cu poezie ai inceput, esti consacrat ca poet. Ai publicat in 1992 si 1994, Exil in orasul imperial si respectiv Melancolii retorice, iar in 2002, Ritualul melancoliei, o antologie cu inedite, prefatata de Dumitru Chioaru. Am spus Euphorion, am spus Dumitru Chioaru, am spus deci Sibiu. De ce, spre deosebire de congenerii optzecisti, ti-ai amanat debutul pana in deceniul cestalalt? Ce te-a impiedicat sa explodezi editorial mai devreme? - Ma bucur ca ti-au placut povestile adunate in cartea Un sat numit Romania, debutul meu in proza de la Editura "Axa" din Botosani. Intr-adevar, unele bucati au aparut, in ultimii ani, in "Euphorion", "Vatra", "Steaua", "Tomis" si "Transilvania", fiind bine primite de cititori de toate felurile, literati sau nu. Astfel, a aparut aceasta carte, care contine o buna parte din prozele scrise de mine cu gandul la satucul nostru cel drag Romanica si la scumpi de-ai nostri consateni cu aura de ratati de cel mai inalt rang (cred ca numai in Rusia mai exista ratati la fel de autentici ca-n Romania), mult placuti, de altfel, unui alt ilustru consatean, Emil Cioran, exilat intr-un sat mai mare si mai indepartat, Paris pe numele lui susurat. Sigur, ca orice roman serios, am inceput cu poezie. Pe de alta parte, atunci prin intunecatii ani optzeci ai secolului trecut habar n-aveam ca as putea fi contimporan cu Dumnezeu si cu seria optzecista, fiind ocupat putin cu prinderea fluturilor pe Valea Vaii, satul Pauca, adunarea si cantarirea plantelor medicinale la scoala 3 din Deva si culesul porumbului pe mosiile Boitei si Porcestilor, privindu-i cu invidie pe mos Serbanica si capra lui traversand apa Oltului cu bacul spre crasma fara nume din halta, sau dand declaratii la militie si explicand de ce am cumparat mari cantitati de carne de vitel (de la cine, in ce scop, etc. � intre altele am scris acolo ca am mancat-o si fiarta si fripta), intr-o vreme cand painea era pe cartela, biscuitii doar in bancurile cu Stefan cel Mare, ciocolata si salamul cu soia doar in cantitati mici si pe sub mana, baietii mei in crestere si cu mare pofta de mancare, iar prim-secretar la Sibiu era Nicu Ceausescu, Dumnezeu sa-l ierte, care, se zicea, primea hrana rece la pachet mare, zilnic, cu avionul de la Paris, via Bucuresti. Oricum, debutul intarziat, abea in "deceniul cestalalt", are mai multe cauze, intre care si zisul halou al melancoliei, si zisa cautare a vocii, dar sa nu uitam ca in seria optzecista eu ma aflu intre cei mai tinerei: sunt cu cateva luni mai mic decat Es. Pop si cu cateva mai mare decat regretatul prieten Cristi Popescu. In toti acei ani m-am aflat intr-un exil autoimpus � in timp ce prietenii mei plecau definitiv in Occident, peste "fasie" sau traversand Dunarea -, trist si dezorientat dupa moartea celui mai bun prieten, poetul Daniel Suciu, intr-un Sibiu crepuscular, scriind doar pentru mine si cativa prieteni, intre care si primul meu critic adevarat, Radu Turcanu. - Cand spui Sibiu, spui Mircea Ivanescu. Spui Cercul de la Sibiu, spui cu alte cuvinte traditie glorioasa, povara nu gluma. Cum te raportezi la mostenirea asta? - Mostenirea de care amintesti reprezinta nu doar traditie glorioasa si povara grea: o stare de trezie insomniaca de care n-ai cum sa scapi. Sibian nativ fiind, marturisesc ca Sibiul este un amestec bizar de estetism si barbarie, de mister si decrepitudine, de subtilitate si marginire (Marginime!?), de erotism suav si tiganie, de nopti dulci si clare si zile prafuite si buimace. Adevarata mostenire culturala a Sibiului, de care majoritatea sibienilor n-au aflat inca, este aceea a Cercului Literar. Si nu doar culturala, atata vreme cat e vorba de europenitate, liberalism, valoare estetica nascuta pe solid fundament filosofic. Dintre membrii Cercului ii admir mai ales pe I. Negoitescu (marea mea parere de rau este aceea ca nu l-am cunoscut personal), Radu Stanca, pe care-l citesc mereu cu placere, si Ion D. Sarbu, cerchist atipic, prozator si epistolier extraordinar. Cu Mircea Ivanescu e altceva: pana in urma cu vreo cativa ani ne vedeam foarte des, nu zilnic, dar foarte des, ori acasa la dansul, ori la vreo crasma de cartier (mai ales la "Doi colonei"). Am invatat enorm de la M. I., atat legat de viata de zi cu zi, cat si privitor la literatura. Cu Domna Stela faceam pariuri pe ciocolata cu privire la scorul nenumaratelor si zbuciumatelor alegeri ale acelor vremuri: n-am castigat niciodata. Dupa moartea Doamnei Stela, M. I. a suferit enorm, iar apoi, ca si azi, problemele de sanatate l-au incercat cumplit. De altfel, din aceasta pricina nici nu mai participa la "manifestari", asa cum altadata se intampla destul de des. Din pacate, n-am mai baut de mult impreuna, insa am vorbit la telefon: cel mai recent a sunat ca sa-l felicite pe Valentin pentru debut. - Pe mana cui ai debutat si cu ce? Dumitru Chioaru te considera, ca poet, de-o melancolie virila, dupa Nicolae Oprea ai fi structural citadin, fascinat de memoria burgului, optzecist atipic, caruia nu-i sunt straine modalitatile livresc-ludice sau ironice. Alti critici care te-au comentat, a caror opinie conteaza pentru tine? - Am debutat cu poezia "Ovidiu la Tomis (ei vezi, exilul!), in 1979, in "Luceafarul", publicat de Ioana Ieronim, careia i-am inmanat la Sibiu vreo cateva texte la o "intalnire cu cititorii", eu fiind elev atunci, iar poeta foarte tanara, in blugi si bluza rosie pe care scria ceva despre dragoste. Culmea, nu am mai publicat nimic pana in 1990! Intre timp terminasem facultatea, dar nu la Filosofie unde as fi dorit si unde-mi fusese respins dosarul la inscriere (tot de la politica s-a tras si asta, ce sa-i faci), devenind, si eu, navetist. Am redebutat in 1990, in "Euphorion", prezentat de Dumitru Chioaru. Cat priveste poezia mea, au dreptate si Chioaru si Nicolae Oprea. Cum altfel? Cronicile lui Oprea (una mai veche, din 1993, cealalta recenta, in "Ziua literara") si Postfata lui Chioaru la "Ritualul melancoliei" conteaza foarte mult pentru mine, tocmai pentru substanta lor, pentru metoda diferita, insa profesionista, fiecare in felul ei. Dintre alti critici care au scris despre mine vreau neaparat sa-i amintesc pe Sanda Cordos, Iulian Boldea, Dan Silviu Boerescu si regretatul Al. Pintescu, iar dintre cei care m-au sustinut constant, in maniera epistoliera sau prezentandu-mi cartea cu diverse ocazii sunt de neocolit Mircea Ivanescu, Stefan Stoenescu, Dieter Schlesak, Ilie Gutan, Ion Dur, Horia Garbea, Iustin Panta. Cred insa ca textul mai recent, din "Observator cultural", al lui Andrei Bodiu, reprezinta cea mai "adevarata" abordare critica privitoare la "virilitatea" � mi lirica si "melancolia" � mi citadina. Last but not least, vreau sa-i amintesc pe sprijinitorii si prietenii mei constanti de la "Paralela 45", Calin Vlasie si George Craciun. - Cum arata santierul tau, elaborezi pe rand, in etape? - Scriu de toate o data. Sigur, si etapele sunt importante. Cat priveste Un sat numit Romania, cartea s-a scris singura: ani de zile am ras, am baut si povestit cu regretatul prieten Iustin Panta, in nenumarate spelunci si pe numeroase terase din Sibiu, Bucuresti, Cluj, Petrosani, Satu Mare, Valea Vinului, Bistrita si alte asemenea sate binecuvantate de Domnul pre Pamant. Asa ca, povestirile aflate acum la carte au circulat intai pe scurt si oral, intre prieteni, iar cu o anumita ocazie, parca in pivnita la "Sibiul Vechi", Iustin m-a sfatuit tacticos-suav sa le si scriu, ca vezi, daca le aude cineva si le scrie prost, sa le scriu eu, c-o sa le scriu bine. Asta am si facut, taras-grapis. Numai ca proza e tare grea, mai ales azi cand, vorba lui George Craciun, domina gustul si nu mai e nimic de inventat. Asa ca, n-am inventat nimic, pur si simplu am povestit: daca a iesit cu dialog si in prezent, foarte bine, daca a iesit indirect liber, iarasi bine. Cat priveste gustul, multi dintre cei care au citit prozele pana acum, in reviste sau in cartea recent aparuta, au fost incantati. Bineinteles, va urma, intr-un an sau doi, cartea Un sat numit Europa: nu se face sa ramana unchesul Gheorghe, Stelica si ai lui sau nepotii lui Ion cel Tanar fara integrare. E gata cules si un volum de publicistica, in care multe articole sunt simili-proza. In ceea ce priveste poezia: un volum de poeme in proza, tocmai despre amestecul de sordid si inocenta al Sibiului, alta carte, Scientia sacra, cu poeme cu vers inegal si rima si inca o surpriza, chiar la sfarsitul acestei veri, in amintirea unui personaj ascuns in ultimul timp, Peter Quince. - Cum, unde lansezi volumul despre care vorbim? - Cartea Un sat numit Romania va fi lansata la Sibiu, la Biblioteca Astra, la toamna, cand se vor intoarce la scoala elevii si studentii, cand vor reveni la matca romanii de pe la Kusadasi, Venus si Caciulata. Sigur ca ma intereseaza in cel mai inalt grad ca volumele mele sa fie citite. De asta lansarile sunt foarte importante, dar nu oricum. Am lansat "Ritualul melancoliei", de exemplu, la Colegiul A. Saguna din Sibiu, intr-o sala arhiplina, majoritatea elevi si studenti. Multor biblioteci le-am donat carti. Cel putin 100 de exemplare din fiecare aparitie le-am trimis literatilor, revistelor culturale etc., pe banii mei. Marea problema o reprezinta librariile: "aviz de insotire a marfii" etc. De aici, avantajul extraordinar sa apari la "Paralela 45", o editura care are un sistem excelent de "desfacere". - Cum revezi prietenia/colaborarea cu Iustin Panta, cu Dumitru Chioaru? Cand ai baut ultima data cu M. Ivanescu? - Cei cativa ani in care am lucrat cu Dumitru Chioaru la Antologie au fost foarte frumosi si instructivi. De altfel, de Chioaru ma leaga o indelungata prietenie, fructuoasa in primul rand datorita revistei si Fundatiei Euphorion, la care lucram de atatia ani. De altfel, prin 1985, proaspat absolventi de facultate, chiar schitasem impreuna cu Radu Turcanu doua numere dintr-o proiectata revista "Euphorion", pe urmele romanului epistolar Negoitescu � Stanca. Revista a fost realizata dupa Revolutie, in 1990, in principal de Chioaru, Turcanu si Panta, sprijiniti consistent de Mircea Ivanescu si Stefan Aug. Doinas. Eu am intrat la "Euphorion" la sfarsitul lui 1991, indemnat de Chioaru. Simplu spus, "Euphorion" e o stare de spirit: de asta a rezistat si rezista, dincolo de tot si de toate. Pe Doinas l-am intalnit de cateva ori: era un domn adevarat, de o mare cultura si sensibilitate, extrem de grijuliu si de atent cu sotia sa. Chiar de curand am regasit o fotografie luata in hol la "Imparatul Romanilor", cu vreo sapte � opt ani in urma: Doinas cu sotia, Iustin, dr. Telea, Chioaru si eu. Regretele pentru cei trei disparuti, Iustin mult inainte de vreme, sunt de negrait. - Fiul tau, Valentin Radu, a debutat in volum de poezie in 2001, la 17 ani. Ce spui de competitia asta, o incurajezi? - Acum vreo opt � zece ani, stand cu Mircea Ivanescu la o bodega din preajma garii, dupa un drum cam obositor la Cluj, si fiind inca vremi de votculite mari, numai ca mi se adreseaza M. I. pre limba lui mopete, dansul descusandu-ma anterior asupra baietilor mei: "Domnule Vacarescu, sfatul meu batranesc este acela de a nu va indruma copiii spre cariera literara. Vor suferi mult. Doamne, cata suferinta". Ei bine, iata ca tocmai asta s-a intamplat, cu voia sau fara voia tatalui. Dupa Valentin s-ar putea sa urmeze si celalalt, Octavian, zis Embe, un fel de poet bizar (ca Sibiul, nu-i asa?), amestec de ritual psihedelic si neorealism hip-hop. Mai mult, Valentin se face filosof. Asta ne mai lipsea, vorba unchesului Gheorghe. Sigur ca ma umflu in pene: sunt tata de poet adevarat, unul mult mai bun ca mine, au tinut multi sa-mi atraga atentia, si se pare ca au dreptate. Lucru care nu ma jeneaza deloc, mai ales ca, iata, am trecut la proza. Valentin Radu: Inapoi in Arcadia - Draga Valentin Radu, volumul tau de debut girat de Calin Vlasie si Andrei Bodiu a fost comentat prompt de "Ziua literara". Ce alte ecouri critice a mai avut? Fetele, colegele, le-ai cules de pe jos? - Inapoi in Arcadia s-a bucurat de-o atentie destul de mare pentru un debut in valmasagul industriei lirice romanesti de astazi. Dintre cronici, cele mai serioase au apartinut lui Dan Persa, Nicolae Oprea si Adrian Alui Gheorghe. Ultimul mi-a marturisit chiar ca ar fi cel mai bun debut din ultimii ani. Am castigat si trei premii cu cartea. Cat priveste colegele si colegii de clasa si de generatie in general, in randurile lor domneste o oarecare nedumerire. La scoala afli ca Eminescu si Nichita Stanescu au scris si-au publicat versuri si daca un coleg face la fel pesemne ca ori e genial � ca aceia -, cum au conchis unii, ori s-a pus intr-o situatie penibila si nepotrivita varstei, cum vor fi decretat altii. - Cum te-ai simtit ca autor la 17 ani? Te-ai detasat de volum, scrii altfel/altceva? - Nu cred ca e o diferenta, in poezie, intre 17 si 77 de ani si a fi autor nu e ca si cum ti s-ar fi acordat titlul de "sir". Literatura nu poate fi o meserie ca oricare alta, ea e intotdeauna "hobby", iar scriitorul profesionist e cel in care hobby-ul a inghitit orice altceva. Dupa terminarea volumului, am scris un timp mai hermetic, dar am revenit intre timp la intelepciunea dintai. Exista doua tipuri de literatura: "literatura � adevar" si "literatura � revelatie". Primul tip e cel care prezinta situatii cu care cititorul se poate identifica, e literatura in care cititorul se citeste pe sine, care reflecta "adevarurile vietii", avand de-a face cu vechiul si eternul; "literatura � revelatie" pare la prima vedere straina de "real", ludica, artificiala; ea nu reflecta, ci creeaza; nu repeta, ci fondeaza; ea aduce noul, o "revelatie"; in ea, jocul devine religie. Aici cred ca ma incadrez eu cu Inapoi in Arcadia. Iar de la poezie nu astept decat poezie. - Daca citesti "Ziua literara", ce poeti tineri ai remarcat? Ai vrea sa citesti la toamna in cenaclul Uniunii Scriitorilor? - Citesc "Ziua literara" dar nu imi vine in minte un tanar care sa ma fi miscat in mod deosebit. Unii dintre ei par mult prea preocupati cu "exterminarea adversarului". Cat despre cenaclu, de ce nu? Interviuri de Marian DRAGHICI