Duminica din trAsnet Editura Cartea Romaneasca, 2002 Vasile Proca isi culege versul din materia vascoasa a mortii. Adica scrie despre moarte � oare se poate scrie despre altceva, pana la urma? Scutul impartit in cartiere, al unei disperari lucide, poarta in centru emblema sinistra a unei disparitii iminente, un fel de strigat mut care-si asculta propriile reverberatii in... cuvinte. Avem de-a face cu un poet matur, ce se scrie in poeme aproape mistice, de o "mistica inversata": iubirea devine la el angoasa, Dumnezeul este Moartea. Poetul este si el Marele Preot al propriei disparitii. Pasii sai calculati sunt versuri imbinate intr-o poezie lipsita de varsta, de un expresionism temperat prin sublimarea trairilor in "muzici inghetate". Se simte si un Gherasim Luca asumat in aceste poeme (asumat chiar prin citatul ce deschide volumul): "� Eu care-am zarit spaima ca o fiara/ umbland la rasaritul inimii pe cer spun:// ...botezati-va cu spaima ultima calatorie/ voi care mergeti ascunsi sub alt chip -/ se aude pamantul care ne tine minte/ se aude glasul gri al unui anotimp vazut/ in noaptea oglinzii:// este iconarul pe strazi chemandu-ne/ sa-l cumparam pe Dumnezeu/ este rasuflarea grea a noptii/ cand stabileste ierarhiile tacerii// ...eu ma odihnesc pe pragul somnului/ in timp ce cainele de paza ia forma cutitului." Calugarul deseneaza pe marginea cartii, pe care-a copiat-o timp de mai multi ani, detaliile propriei apocalipse. Se ascunde multa durere in spatele "muzicii inghetate", sublimata cu mestesugul invatat de la maestrii "intuibili": Bacovia, Gherasim Luca si Emil Botta. Versul e fragmentat, alcatuit din accelerari si incetiniri surprinzatoare, cosmaresti: "... si uite asa revenim putin la realitate: sa/ ridicam sicriul de pe ghetarul care pluteste/ prin venele noastre dus de vantul mirosind/ a vant: mai deschidem o viata bem vodca/ lasam urme de cantece trecem de linia/ orizontului radem amar culegem voci si ne / jucam de-a adusul pe lume a pruncului sfant in aceasta/ zi mai mare decat uriasul animal." Nu cred ca exista poem cuprins in "Duminica din trasnet" care sa nu ascunda efigia Mortii: evenimentul ce scapa ontologicului, ce nu se lasa prins de mainile Cautatorului, revine aici cu insistenta paranoica a "trickster-ului", a sacalului...: "- Si disperare neagra de ce si tarziu negru de ce si/ intamplare neagra de ce/ si iar intrebare si iar negru si iar somn si iar negru:// triunghi negru erotic si minute negre gafaind esti// ...si nostalgia pluteste negru in existenta/ ce iti este cunoscuta/ a sculpta negru rugaminti de noapte de ce si calm/ negru si mireasma neagra de ce/ de ce pasarea neagra rotindu-se in cer de smoala/ ascunde in orizontul negru imaginatia:/ aceasta ingropare in frig negru de ce". Am fost izbit de imaginea neagra proiectata asupra lumii de farurile acestui volum inchinat "Doamnei cu toporas" cum ar fi spus Emil Botta. Mi-a amintit de "Socul oxigenului", al lui Ion Mircea, fara a avea insa geometria rece a aceluia. "Betia irationala" a lui Vasile Proca traieste in corpul textului, la un nivel adanc al frazei, de unde razbat abia soptit ecouri dionisiace (acestea fiind inexistente la Ion Mircea, de exemplu) prin suprafata cimentuita a imnului inchinat Mortii. Cand razbesc, o fac insa cu o violenta compensatorie, eliberand energii ce dezechilibreaza intregul, creand disonante: "... poate de aceea cersetorul pe care l-am omenit/ cu o bucata proaspata de viata avand gustul delirului/ ii aud blestemul fara sa vorbeasca:/ Cristosul mamei ei de viata are gust de cacat/ duca-se in ma-sa si om si viata". Prefer "Anotimpuri" (poem in patru parti), cu ecourile sale de vioara trista, unde "Octombria" este preludiul, agonia dinaintea trecerii, prefer tanguirea razbunarii. In final, o spun, cititi aceasta "Ars moriendi" ca si cum ati asista la rugaciunea unui gnostic retras in desert pentru a se intalni cu Printul Intunericului. Jean-Lorin Sterian Postume Editura Amaltea, 2002 Acest personaj ciudat, pana la urma scriitorul Jean-Lorin Sterian, e un perfect negociator al propriei imagini. Isi face reclama cu seninatatea copilului care-ti cere inghetata iarna, pentru ca apoi, deschizandu-i cartea, sa afli din gura textului ca, de fapt, nu-l intereseaza prea mult daca este considerat scriitor sau nu, daca e "bagat in seama de critica" sau nu, etc. etc. Bineinteles, toate fac parte din aceeasi negociere a imaginii. Cu scriitura insa lucrurile se schimba. Se simte faptul ca o priveste ca pe un lucru foarte serios, desi o lanseaza doar ca simplu vehicul underground (de exemplu, e foarte prezent pe site-urile de literatura). Stie sa construiasca acea stranietate necesara literaturii autentice, pe care o imbina cu manuirea aproape profesionista a altor ingrediente, cum ar fi plamadirea unor personaje veridice, utilizarea suspansului, oscilarea perpetua intre realismul cel mai "sanatos" si fantasticul de sorginte eliadesca. Daca ar trebui, de fapt, sa-l inregimentam pe tanarul scriitor, am face-o in galeria "plantatorilor" de parodie. Mecanismul e urmatorul: se ia un tipar binecunoscut, sa zicem legenda Mesterului Manole, si se deformeaza intr-atat incat descoperim complexul "Ana lui Manole", de care suferindele se dezbara zidindu-i pe barbati de vii. Si asa mai departe. Merita gustat, in ciuda unor carente de stil si a unor exagerari ce zgarie discul... "In Romania, cel mai bine o duc scriitorii morti. O mare parte din ei sunt acum in manuale si, daca in timpul vietii nu au avut barba, o capata cu ajutorul pixului de la scolarii plictisiti.(...) In Romania, e inca bine, ba chiar confortabil, sa fii Arghezi, Sadoveanu, Preda sau chiar Ienachita Vacarescu." Pai, asa o fi.

Bogdan-Alexandru Stanescu