Ideea ca cetateanului ii sta bine impotriva puterii, oricare si oriunde ar fi ea, nu este nociva. Dar cine este cetateanul si ce vrea el? Intrebare olteneasca, intrucatva! Caragiale il vedea mai ales carcotas, pezevenghi, descurcaret. Iar la alegeri, indecis. Sigur, era doar un cetatean pe cale de a se naste! Nu trimit pe nimeni la dictionar si nu cer, asta ar mai lipsi, testul de promovare in societatea civila! Lasa ca asa ceva se invata numai pe propria piele si dureaza mult. Ca si gazonul despre care umorul britanic sustine ca pentru a arata asa cum il stim azi a fost nevoie de trei sute de ani, spiritul civic se formeaza in timp. In familie si la scoala. Impune caractere si atitudini clare. Exista imprejurari istorice in care spiritul civic se diminueaza sau chiar se pierde? Nu si daca devine parte din omul social. Pomenesc ori de cate ori am prilejul, o intamplare din viata lui Churchill, in care de fapt Anglia este personajul principal. Spun Anglia, dar ma gandesc acum la cetateanul englez. Numai acolo, in insula asta care pe harta seamana cu un dulau ganditor, lenes, sprijinit in coada, cetateanul este, cu adevarat, la el acasa. Cel putin asa cred eu. Intamplarea cu pricina este de mult istorie. Se invata la scoala. O stie toata lumea. Dar nu asa cum mi-a povestit-o mie, cu multi ani in urma, doamna Krawitz. Batrana Frida Krawitz. Atata de incalcit e ghemul, incat nu imi dau seama daca a fost vecina si prietena de o viata cu parintii mei si confidenta mea in adolescenta, sau e doar un personaj inventat de mine. Se pot isca nedumeriri, fireste, dar eu contez pe cititorii mei fideli, cu cat mai putini cu atat mai siguri. (Am glumit!). Ei stiu ca se mai strecoara in proza mea cineva asemanator si anume, fostul ajutor de chirurg. Nu sunt sigur ca exista intr-adevar dar sunt convins ca este la fel de viu ca si mine. De altfel, neasemuita doamna F.K. il invita uneori la ceaiul de la ora 5... Stii ca in timpul razboiului, incepe doamna Krawitz, eram in Anglia, cu primul meu barbat, ceasornicarul. El invatase meserie in Elvetia, se specializase in chestiile alea vechi si complicate cu multe roti dintate si parghii si arcuri de otel si l-au luat in echipa care a curatat Big Ben-ul. Cred ca era in timpul Olimpiadei de la Berlin. Ai cas la gura, asa ca n-ai de unde sti ca pe atunci multi snobi din cea mai inalta societate britanica il admirau pe Hitler si se uitau la documentarele lui Riefensthal mai ceva decat la filmele cu Greta Garbo. Cand Anglia a intrat in razboi, noi am ramas acolo. Numai bine ca Raymond al meu sa se prapadeasca la Londra. Ultimul bombardament mai ca lumea, norocul meu, a spus el inainte sa inchida ochii, il dusesera repede la un punct sanitar dintr-o gura de metrou, nu departe de Galeriile Tate, era rupt in doua de o grinda cazuta peste el, dar vorbea si chiar a ras, ma strangea de mana, nu stiu de unde atata putere la el si se uita fix in ochii mei, Frida, crede-ma, e mai bine asa, decat in coloniile de vacanta ale Führerului, vezi, cand te mariti, oricine s-o nimeri ala, sa nu fie mai prost decat mine! Oh, Doamne Dumnezeule, cum s-a dus cat ai clipi Raymond al meu... Nu plange, doar isi sterge o lacrima ajunsa pe varful nasului. M-am intors in Romania in 1948. Nu sunt de parerea lui Remus Stoleru ca mai bine mi-ar fi venit numai numele. Nu. Am trait aici si bune si rele (ca si Remus, de altfel, dar el vede rosu, tampitul, stiu eu de unde-i vine, nu-i spun decat in cazul cand o vrea el neaparat sa faca infarct) si am de gand sa va mai bat la cap, abia am implinit nouazeci! Iar tu nu te lasa tulburat de palavrageala mea... Rade in hohote, fara varsta, nu vreau sa te seduc cu farmecul meu... De altfel, femeile nu au asa ceva. Farmec au barbatii. Ele au altceva. Si mai al dracului. Nu stiu cum se cheama. Tu sa fii atent doar la ce spun eu serios si grav. Fiindca eu stiu ce-am trait. Bine! Cine era Churchill in 1945? Era omul cel mai important din istoria insulei care a stapanit trei continente. Fii atent! Richard Inima de Leu, reginele alea mari, Elizabeth si Victoria erau in anul ala de pomina, pe langa bortosul asta, niste figuri de ceara la muzeu. Churchill era Number One! Un urias cinic, antipatic, bagase in el niste cisterne de whisky si fumase un milion de trabuce Upman. Dar era Marele Strateg. Ai vazut vreodata pietrele alea misterioase de la Stonehenge? Ei bine, el era si mai mare si mai greu. Il puteai vedea si de la Polul Nord. Stii ca-mi place sa exagerez, dar de data asta, crede-ma! Fiecare cetatean englez stia asta, si il venera. Nu-l prea iubeau, dar stii ce-i aia?, il divinizau. Churchill era Salvatorul Angliei. The Old England, tinere! In 1945, Londra inca mai fumega. Dar au venit alegerile. Churchill a candidat pentru prim ministru. Eroul sans peur et sans reproche! Numele lui peste tot. All over the world. N-a mai fost timp pentru campanie electorala. Ce campanie electorala in haloimasul de dupa victorie?! In dimineata zilei de vot, cetateanul englez s-a sculat mai devreme. Eu sunt dispusa sa cred ca cetateanul englez nici n-a prea dormit in noaptea aia. La micul dejun, vai de capul lui de mic dejun pe vremea aia, cetatenul englez s-a gandit: Churchill e Churchill. N-ai cum sa spui altfel. Dar in toti anii de razboi, cand ne-am fi dus dracului fara mintea lui si fara vointa si caracterul lui, el a adunat prea multa putere. Puterea corupe. Oricine ai fi. Puterea prea mare otraveste, strica lumea, impute viata. Asa ca, sa nu se supere Churchill, eu nu-l votez. Si nu l-a votat. Cetateanul englez a gandit ca un cetatean care a invatat sa fie cetatean timp de nu stiu cate sute de ani. Marele Churchill s-a suparat. Cum altfel?! Mde, s-a odihnit si el vreo cinci ani. Chiar avea nevoie. A pictat, a scris, s-a plimbat. Cate n-a facut! Dar si el era, pana la urma, un cetatean englez. Asa ca i-a trecut. Englezii l-au votat in 1951. S-au impacat. Cetateni englezi! Doamna Krawitz tace. Nu ma mai lua cu doamnakrawitz, dragutule, spune-mi Frida! Te stiu inca din fasa, erai al dracului, buzat si nasos, ai ceva si din taica-tu si din maica-ta, dar eu cred ca te-arunci mai degraba spre vreun iubit de-al bunicii tale, acuma nu te mai fali, ca n-o fi fost chiar contele de Monte Cristo. Isi aprinde o tigara. Carpati fara filtru. Ai mei imi trimit mereu de la Rio de Janeiro cartoanele alea de Camel. Le dau, nu-mi plac. Vezi ca s-a racit de tot cafeaua aia... Iubita Frida, voie de la mine ca de la banu' Ghica! Vorbaria ta e ca o rulada cu diamante. Mai vorbim... Ideea ca cetateanului ii sta bine impotriva puterii, oricare si oriunde ar fi ea, nu este nociva. Cand cetateanul spune NU, el isi exercita spiritul critic, si nu doar scutura din cap ca moftangii lui nenea Iancu. Vorbesc de adevaratii cetateni. Cei care abia se nasc pe la noi. Si carora, Mama Zmeilor, altfel zis Politica si Istoria, nu le va mai da cu tifla, asa, dupa nazurile si pofta ei. Cand? Fie si ad calendas graecas! Numai sa fie...

George Balaita