Doua carti de critica, aparute la un interval scurt de timp una dupa alta, Cezar Baltag. Monografie (2000) si Poezia postmoderna (Editura Aula, 2002), impun un critic si istoric literar serios, bine documentat, inventiv, cu stiinta alegerii subiectelor si a consolidarii unei ierarhii de valori (gustul estetic, desigur), analizele sale adresandu-se, deopotriva, specialistilor si celor care se gasesc acum pe bancile scolilor, ametiti de optiunile unor manuale alternative, fiindu-le greu sa aleaga intr-un peisaj aflat, de mai bine de un deceniu, sub asaltul kitsch-ului si caracudei (tanara, cat si imbatranita in rele). Cu Poezia postmoderna, Mircea A. Diaconu propune o istorie didactica; autorul, profesor universitar la Suceava, abordeaza un subiect si, fireste, in termeni fierbinti, contestati de unii, adoptati cu entuziasm de altii, tinta a unor anchete literare in deceniul noua (printre cele mai importante, daca nu chiar reperul sigur de la noi, e investigatia facuta de revista Caiete critice, nr. 1-2/1986). Conceptul a fost tinut sub obroc destula vreme, din motive stiute; nici specialistii, cu rare exceptii, n-au fost prea entuziasti, motivand, intre altele, faptul ca modernismul nu si-a epuizat resursele, literatura contemporana, in multe dintre segmentele ei importante, fiind preocupata, mai degraba, de refacerea puntilor cu trecutul modernist (al anilor '30 si '40), intrerupt brutal de proletcultism, dupa 1946. Fapt semnificativ, tinerii generatiei '80 au inceput prin "a se desprinde" de generatia '60, practicand ceea ce se cheama o poietica de delimitare si texte teoretice (dar si "exemplificari" poetice si epice) de confruntare cu "monstrii" inca in viata (Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Constanta Buzea, Dumitru Radu Popescu, Marin Preda, Augustin Buzura, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe). Aceasta problematica � subiect aprins de controverse in urma cu douazeci de ani � nu si-a schimbat deloc "pozitia" in campul cultural; toate intrebarile si toate certitudinile (precare) de atunci revin in excelenta carte a lui Mircea A. Diaconu; "Corpusul de texte teoretice � spune autorul � premerge realitatile concrete"; deseori, insa, adaug, o si suplineste. Apoi e, in continuare, de discutat � si Mircea A. Diaconu o face cu luciditate, prudent � daca noul concept nu "inghite" si "utopia modernista". Altfel, unde se plaseaza, in timp postmodernismul? De la Renastere, direct in postmodernism, s-ar zice, odata ce Cervantes e un postmodern, iar Toynbee ii plaseaza inceputurile "imediat dupa 18a0"; printre protagonisti, sunt citati Nietzsche si Heidegger, Beckett si Borges, Nabokov si Eco. O dulce reverie romantica pare aceasta necesara � pentru ca didactica � plasare in timp; Ihab Hassan, "fondatorul", spune, iata, ca postmodernismul precede modernismul (este, adica, un ante-modernism), in timp ce Fr. Lyotard, alt "fondator", crede ca postmodernismul este senectutea modernismului; bomboana o aseaza � cine altul? � Umberto Eco: "Fiecare epoca isi are postmodernii ei". Atunci: cine? cand? unde? Din aceste dileme, vorba postmodernului Caragiale (dupa Eugene Ionescu), nu puteti iesi. Subiectul, in adevar, fierbinte il constituie, fireste, temele, originile si, mai ales, diferenta specifica fata de modernism; si in nici un caz aceasta diferenta specifica nu se poate identifica in realitatile identificate de unii dintre protagonistii postmodernismului de la noi: "In fine, daca modernitatea a putut fi definita prin rationalitate, transcendenta, progres, postmodernitatea inseamna suprimarea oricarei polarizari in jurul vreunui centru absolut. Valorile dominante sunt acum pluralismul, relativizarea valorilor, ecumenismul ideologic, caracterul proteic si impur al formelor literare si, nu in ultimul rand, inlocuirea ideii de istorie, cu aceea de simultaneitate, de sincronism. Trecutul tot, cu toate epocile sale, traieste in prezent intr-o sinteza integratoare, consecinta a faptului ca insasi ideea de evolutie este discreditata" (pluralism, relativizare a valorilor, caracter impur al formelor literare, sincronism � iata idei ale modernismului, bine datate la autori si opere, de la inceputul secolului XX, inca); si: "Spaima de sfarsitul istoriei, milenarismul, nu mai inseamna angoasa, alienare, apocalipsa, ci, cum spunea Mircea Cartarescu, "un carnaval exuberant si nelinistitor in acelasi timp", o explozie de forme care ascunde nonsensul in ludic, pastrandu-i insa permanent vie umbra. Perspectiva sincronica si exultanta perceperii senzoriale si ludice a lumii, dublate de o anumita inteligenta a bucuriei, ca si a nelinistii, sunt caracteristicile fundamentale ale postmodernismului" (si tot astfel: convertirea imanentei in sens, ludicul, exaltanta perceperii senzoriale, bucuria si nelinistea acesteia, inteligenta ei sunt ale modernismului, de la Mallarmé si Valery, incoace); si inca: "Fireste ca, in acest context, nu putem sa nu revenim la intrebarea privind solutia oferita de postmodernism, in conditiile in care o voce precum aceea a lui Andrei Plesu � unul dintre sceptici � sustine ca "post-modernismul diagnostigheaza corect, fara sa poata sa vindece". Nu ne proiecteaza postmodernismul, asa cum crede Alexandru Musina, in "paradisul din tomberon"?! Ne sfarseste, insa, adaug, si postmodernismul, intr-o suma de utopii? Altfel, nelinistea si exuberanta carnavalului, de care vorbea Mircea Cartarescu, sunt semne sigure ale "modernei" angoase: e o veselie pe fond nervos. Apoi, ludicul si parodia � atribute, s-ar zice, ale postmodernismului � desemneaza, iata, "paradisul din tomberon", cum zice Alexandru Musina. Intr-o alta ordine, modernismul s-ar putea defini doar in istoria literara nationala, in vreme ce postmodernismul ar fi un efect al globalizarii; distinctia ramane, in chip evident, lipsita de pertinenta. Si daca postmodernismul aduce cu sine "gustul comercial, arta de consum, sub-produsele, legitimand daca nu impostura, macar degringolada axiologica", atunci se poate spune ca ne aflam cu totii, in cunostinta de cauza sau nu (asemeni lui Monsieur Jourdain), in plin si aprins postmodernism. Si, pe teren romanesc, se simplifica, oarecum, lucrurile? E postmodernismul legat de ivirea pe scena literaturii a generatiei '80? Opusa modernismului "tarziu" (pe care l-a exprimat generatia lui Labis si Nichita Stanescu)? Mircea A. Diaconu stie prea bine toate acestea � e, spuneam, un om serios, bine informat, cu o solida platforma teoretica asumata � si, atunci, e de luat in seama ipoteza pe care o lanseaza: "Modernismul si postmodernismul sunt etape (si curente) distincte, motivate de un anumit model ontologic, de o anumita situare in lume; in acelasi timp, ele pot fi si lumi paralele, functionand una la suprafata si cealalta subteran". Are dreptate criticul sa vorbeasca despre o istorie paralela si subterana; postmodernismul nu vine intr-o succesiune (dupa clasicism, romantism, simbolism, parnasianism, dadaism, lettrism, suprarealism etc.), ci (odata identificat pana si la Cervantes), se constituie, mai degraba, ca o replica � un discurs subversiv � la paradigma dominanta (acceptata) la un anumit moment dat. In felul acesta, sa zicem, modern e Blaga, postmodern, Bacovia; modern, Ion Barbu, postmoern, B. Fundoianu, modern Caragiale, postmodern, Urmuz etc. Dar felul acesta de a gandi o realitate incontestabila a campurilor culturale se poate aplica si in interiorul operei unui aceluiasi autor: Duduca Mamuca e o replica "postmoderna" la Razvan si Vidra, apoi, Odobescu, Ion Budai-Deleanu, Iordache Golescu, Negruzzi... Solutia? O sugereaza Cartarescu, Musina si Mircea A. Diaconu insusi: postmodernismul e, de fapt, alternativa pe care si-o creeaza fiecare paradigma literara inca de la cristalizarea sa. E mai corect, poate, sa vorbim de clasicism si postclasicism, romantism si postromantism, simbolism si postsimbolism, dadaism si postdadaism, fara a stabili durata, timpul, cronologia (post!) drept criteriu de evaluare si diferentiere: postmodernismul e, probabil, doar alternativa modernismului, structurata in acelasi timp si in acelasi camp cultural, "subversiunea" sa. Dincolo de aceasta (re)problematizare a unui subiect departe de a fi epuizat, Poezia mostmoderna propune un sumar de poezie contemporana, ilustrand cum nu se poate mai bine toate intrebarile (retorice, cele mai multe) si certitudinile (atatea cate pot fi), privitoare la postmodernitatea literaturii noastre de azi: poetii Mircea Cartarescu, Alexandru Musina, Florin Iaru, Romulus Bucur, Ion Stratan, Cristian Popescu, Magda Carneci, Traian T. Cosovei, Nichita Danilov, Mariana Marin, Ion Muresan, Liviu Ioan Stoiciu si criticii (autori de texte teoretice) Mircea Cartarescu, Alexandru Musina, Stefan Stoenescu, Cristian Moraru, Nicolae manolescu, Radu G. Teposu, Ion Bogdan Lefter implinesc, prin fragmentele antologate, o carte care stie sa-si asume onest (si exhaustiv) o bibliografie si sa ofere unui public cititor foarte divers o lectura utila si, cum se vede, provocatoare: o provocare la care merita sa raspunzi si o dilema din care puteti iesi.

Ioan Holban Mircea A. Diaconu Poezia postmoderna, Editura Aula, 2002