Ore franceze II Polirom, 2002 In urma cu vreun an, gaseam la buchinistii de la Universitate o carte cam murdarica. Trebuie ca fusese trambalata mult in cei peste douazeci de ani de existenta: Ore franceze. Cum sint un impatimit al culturii franceze � unul critic, nu altfel � am cumparat-o si m-am delectat, in rastimpuri, cu lectura cite unui interviu. M-a surprins mereu politetea insistenta a lui Ion Pop in dialogurile cu mult mai cunoscutii sai interlocutori: ai impresia la un moment dat ca acestia vorbesc singuri, cind, ce sa vezi, Ion Pop est toujours là, nu se lasa. Ca un ardelean adevarat, profesorul care-i tinea pe studenti la examen oral pina la zece seara a reusit, mai ales cu ocazia directoratului la Centrul Roman din Paris (1990-1993), o spectaculoasa si dumasiana continuare � vingt ans après � a volumului din 1979: Ore franceze II. Extrem de interesant este volumul datorita celor intervievati � personalitati de prima marime din cultura franceza contemporana (desigur, nu cu toate, si nu toate cele intervievate sint de prima marime). Poeti: Yves Bonnefoy, Michel Deguy, André Frénaud, Jean-Clarence Lambert. Romancieri: Dominique Fernandez, Jean d'Ormesson, Patrick Deville (ultimul, tradus la Dacia si prefatat de Ion Pop). Dintre foarte multii romancieri francezi, criticului roman nu i-au fost accesibili cei mai in voga, ceea ce spune mult despre ierarhia pe criterii de imagine si vandabilitate a cimpului cultural francez: romancierii continua sa aiba faima si bani, poetii au ramas demult pe tusa, indiferent de cota lor, eseistii si "filozofii" isi dau cu parerea la TV, dar nu sint cititi. Apropo de ultimii: Ion Pop reuseste sa ajunga la Paul Ricoeur (intr-o prima faza, in 1992, dupa care filozoful ajunge la Cluj, in 1999), la Alain Finkielkraut, la Maurice Nadeau, la Jacques Le Goff, legenda a Scolii de la Anale, la altii, foarte activi acum vreo citeva decenii � Philippe Sollers, Tzvetan Todorov, Georges Poulet, Jean Starobinski, Jean-Pierre Richard, Jean Rousset. Si altii. Colectia de interviuri a lui Ion Pop face mai mult decit o panorama a culturii franceze contemporane. Mai mult, cred, pentru ca prezinta o materie � discursurile actorilor culturali � "obiectiva", o factologie discursiva. Un arheolog al culturii ar putea selecta pentru mica sa vitrina mostre de sol cultural francez, in mare parte de origine vulcanica: poetii, "disparuti", pastreaza ideea unei "literaturi dificile" si revolutionare, eseistii cred in nevoia unei "repolitizari a politicului", romancierii sint singurii multumiti � ei s-au scos: vorbesc mai putin, pentru ca sint cititi mai mult. Oare pot sa-mi permit?: foarte multi actori culturali francezi isi inteleg din ce in ce mai greu prezentul (acesta americanizat). Merita felicitat din toata inima Ion Pop pentru ca a stiut sa-si faca interlocutorii sa spuna tot ce cred din ceea ce stiu. Iar noua, cititorilor romani, sa ne inlesneasca accesul la cunoasterea apelor in care ne scaldam. Stefan Caraman XXI de scene din viata lui Stefan Ed. Ex Ponto, Constanta, 2001 Ultimul volum de teatru al lui Stefan Caraman se inscrie printre cele mai recente propuneri de discurs dramatic de la noi, (nu neaparat si cele mai inovatoare in context european). Cele cinci piese si jumatate reprezinta mostre de text dramatic performativ, de osatura _ pretext pentru spectacol si care nu se sustine in afara acestuia. Jumatatea: "Addenda - "Woman in love" este, de fapt, o proza, care, impreuna cu alte patru texte ale unor autori contemporani, a stat la baza spectacolului "Ocean Cafe", regizat de Radu Afrim. Restul de cinci: "XXI de scene din viata lui Stefan", "Morti si vii", "Ultimul hippie", "Gustul de orhidee" si "Diabolique" folosesc aproape fara exceptie tehnica repetarii obsedante si mecanicizate de scene. Efectul urmarit de aceasta strategie mai mult sau mai putin specifica discursului dramatic este pe de-o parte insolitarea spectatorului, la care se adauga lansarea de orizonturi false de asteptare, precum si senzatia de erodarea a personajului. Aceasta din urma intentie (in cazul in care autorul chiar a intentionat asa ceva si nu-mi joaca mie feste interpretarea) ar fi cu atit mai interesanta cu cit, de exemplu, dl. Victor Scoradet sustine (citez din memorie) ca in teatrul contemporan romanesc nu s-a ajuns inca la performanta de personaj pe deplin dramatic, ce sa mai spunem de ambitia de a-l eroda... La Caraman, acelasi V. Scoradet remarca "un fel de rautate... joviala (...), o voce distincta, o energie dramatica certa". Una dintre piese, "Morti si vii" se joaca la Odeon, ceea ce reprezinta o performanta pentru un dramaturg contemporan roman. La aceasta piesa s-a aplaudat, s-a ris, s-a plecat din sala dupa primele minute. Aceasta ar putea fi chiar una dintre definitiile dramaticului. Puteti, eventual, sa va convingeti. Prin lectura, aplauze sau o foarte sanatoasa sfidare.

Alexandru Matei Adriana Gheorghe