Marin Mincu: Draga Ilie Constantin, ne-am regasit aici, acum, ca si cum nici n-ar fi trecut mai bine de zeci de ani de cand nu ne-am mai vazut. Cum iti explici acest sentiment de apropiere, ca si cum ne-am fi intalnit in fiecare zi? Cum de ai reusit sa-ti pastrezi aceeasi inteligenta ironica? E un har al poetului sau al originii tale taranesti? Ilie Constantin: Marin Mincu, la intrebarile tale scrise (tu nici nu le numesti asa in scrisoarea ta, ci "chestionari", ceea ce-mi aduce aminte de practica inchizitoriala, la mise à la question insotita de tortura...), trimise mie la Paris acum multe luni, ma invrednicesc in fine sa raspund din Bucuresti unde m-am intors definitiv, acum mai putin de o jumatate de an. De ce ma arunci din capul locului in originile mele taranesti (ce putini erau ne-taranii nu cu multe secole in urma, la noi si in restul umanitatii!)? Al. Piru lua, cu indaratnicie, ca loc de nastere al meu comuna Izvoare din judetul Olt. In toamna lui 2002, umbland dupa actele de "re-incetatenire" romaneasca, am semnat cu emotie registrul de nasteri pe anul 1939, al primariei bucurestene in cauza. M-am nascut, domnule profesor, la numarul 36 A de pe Prelungirea Martisor... Orisicat, nu departe de locuinta lui Tudor Arghezi! Tu esti din cartierul Clocociov al orasului Slatina - capitala aceluiasi judet Olt, de unde au venit in capitala parintii mei, cu doi ani inainte de a ma inventa. Avem macar un judet impreuna, de unde senzatia ca nu vom fi incetat sa ne frecventam de-a lungul a trei decenii. Ar mai fi o explicatie, pe langa altele posibile: de prin 1969, cand am inceput sa scriu recenzii (cum le-ai numit tu, ca sa nu-mi fac iluzii; N. Manolescu, pe scena teatrului din Botosani, decernandu-mi premiul "Eminescu", a fost mai generos: el a vorbit de criticul si chiar de istoricul literar), deci, de la inceputurile mele de critic, i-am considerat morti pe toti autorii despre care scriam, oricat de tineri puteau fi in realitate. Or, departe de a fi un act de inumanitate, acest mod de a-i vedea amestecati pe vii si pe morti este o promovare a tuturor in prezentul continuu al literaturii. De unde linistea cu care tratam glorii ale momentului istoric, ori fervoarea cu care salutam debutanti: Mihai Ursachi, intre altii. Daca mai constati la mine o inteligenta ironica este pentru ca tu insuti ti-ai pastrat-o de veghe pe a ta! Ironia mea e neagresiva, a ta se da la om, hohotitoare. Iar originea taraneasca mi-a aparut intodeauna ca o sansa! Pe la patru ani, am fost dus in judetul Mehedinti, pe valea Motrului, in comuna Vagiulesti (nu departe de Strehaia) unde am alergat dupa oi, vaci si capre o jumatate de deceniu. Prin 1948, am fost adus la Bucuresti si am descoperit viata de "mahala formatoare", cum mai erau inca Ferentarii si mai ales "Aparatorii Patriei", dincolo de Mandravela, de unde n-aveam sa plec spre centru decat la 23-24 de ani. Mai ales in timpul adolescentei, ma bucuram sa-mi traiesc vacantele scolare printre numeroasele noastre rude din judetul Olt, la Coteana, Izvoare-Alimanesti, Stoicanesti. M.M.: De curand am citit cu surprindere niste pagini ale mamei tale pe care le-ai publicat in Viata Romaneasca; era o adevarata scriitoare, desi aproape analfabeta. Ce ai de spus despre mama ta? Te recunosti in acele radacini? Iti urasti tatal si tu precum Eugen Ionescu? De ce ai publicat abia acum "jurnalul mamei"? Din datorie morala? I.C.: Sa nu-mi tratezi mama de "aproape analfabeta", universitar tafnos ce esti! Ce-i cu excesele astea? La Muzeul literaturii romane, prezentandu-ma la o lansare de carte (in toamna lui 2001), ai inghetat sala cu o declaratie neverosimila; aratandu-ma cu degetul, ori cu barbia, ai pronuntat cavernos: "Era cel mai cult dintre congenerii sai!" Eu? Eram un simplu alumn al lui Nichita Stanescu si Matei Calinescu, iar stiinta mea de carte palea pe langa cea a colegului meu de an universitar, Virgil Nemoianu, si a altora. M.M.: Ma refeream numai la poetii care au debutat odata cu tine in redactia Luceafarul. I.C.: Acum exagerezi fata de autoarea vietii mele: cu cinci clase elementare smulse in anii douazeci, la tara, unui destin potrivnic, inlesnirea ei intelectuala era reala si demna de respect. Mi-ai adresat o "chestionare" foarte imprudenta: ce as avea de spus despre mama mea! Nu mi-ar ajunge o carte intreaga sa vorbesc pe saturate despre ea. Fiindca ma recunosc in acele radacini, viata si creatia mea de autor plural se explica prin ele. Eugen Ionescu si-a urat tatal cu adevarat, sau doar in elanurile scrise ale unui mare scriitor plin de toane? Pe al meu, de ce l-as fi urat? El nu era un prost fata de mama (chiar daca, in "caietul" sau, ea il declara astfel, prin opozitie cu iubirea ei din adolescenta, un baiat cu cateva clase de liceu...), avea doar o inteligenta diferita. Flacau de la tara, reangajat in jandarmerie, el era aratos si de o autoritate naturala. Poate ca se lasa atras de femei care nu erau pentru el: disputand unui ofiter din ierarhia sa favorurile unei satence frumoase, si-a pierdut slujba; chiar mama, de o desteptaciune taioasa si dominatoare, nu era, poate, tovarasa de viata care i-ar fi trebuit (Dumnezeu sa le dea odihna si pace ca s-au putut intelege macar pentru a ma aduce pe lume!). Despartirile si impacarile lor au dat varietate si dinamism copilariei mele. La iesirea din adolescenta sufletul meu ii cuprindea deopotriva: pe tata il iubeam, de mama eram mandru. De ce am publicat Caietul mamei? Din admiratie literara pentru scrisul si povestea ei, care trebuiesc luate in consideratie pentru ele insele, indiferent de existenta fiului! Poate si din "datoria morala" de a pune la indemana celor interesati de creatia mea (in toate genurile abordate) proba profundei mele indatoriri scriitoricesti fata de intaiul si cel mai important maestru al meu. Nu am luat putin lucru de la putin-scolita mea mama: i-am preluat STILUL insusi, taietura frazei. M.M.: Nu stiu de ce mi se parea ca, dupa ce ai publicat volumul Coline cu demoni (1971) esti cel mai inzestrat intre poetii din promotia ta. Fuga din literatura romana a fost privita de multi ca un act de "dezertor". De ce ai plecat in 1973, mai intai in Italia si apoi ai ramas la Paris? Cum ai putut sa lasi o cariera literara stralucita pentru a deveni paznic de garaj la Paris? Cu ce motivatie interioara? Sa vedem ce "scenariu" ti-ai pregatit?! I.C.: De prin 1992 incoace, mi s-a facut lehamite sa tot narez lamentabila poveste a fugii mele. "Chestionatorii" insista mai mult asupra carierei mele literare bine pornite in Romania vremii, impresionati de relativa inaltime de la care am plonjat in faimosul parking, si abia atenti la imixtiunea Securitatii in viata tanarului scriitor aproape "rasfatat" in socialism. Sa se tina cont si de oroarea resimtita de mine, in primavara lui 1973, cand un tanar cu "ochi albastri" (era in civil) s-a prezentat la mine acasa pentru a-mi revela ca Institutia astepta de multisor sa-i propun serviciile mele, ca multi altii. Nu cadeam chiar din nori, stiam ca "ei" existau si erau neobositi; avusesem insa naivitatea sa cred ca pe un numar dintre noi, pe cale de a ne construi "o cariera literara stralucita", ne lasau in pace � serviti intru delatiune cum erau de o liota de voluntari. Ma inselasem. M-am resemnat sa-mi iau lumea in cap. Bine, dar de ce prin Italia? Si, italienist cum te aflai, de ce n-ai ramas in Peninsula sacra? m-au intrebat altii. Raspuns: drumul meu spre Italia era in firea lucrurilor, fiindca aveam de terminat o mica bursa de studii a carei prima jumatate o petrecusem, cu un an inainte, la Perugia. De ce n-am cerut azil politic in Italia e mai greu de spus: am schitat unele demersuri premergatoare, am zabovit vreo trei zile la Trieste, fara a ma putea hotari. Cum imi platisem biletul de tren pana la Paris, cu o viza franceza de 15 zile, mi-am oferit acest ocol feroviar inainte de a ma intoarce in tara... Lucrurile depind uneori de asemenea blocaje psihice, de solutiile vremelnice pe care le gasim. Cat despre motivatia interioara, tinerii romani a caror copilarie nu putea percepe comunismul, ignora poate setea resimtita de noi, pe atunci, de libertate, de un "inaltaparte" occidental fara delatiune si fara teama. M.M.: La Paris, in una din vizitele mele periodice, pe vremea cand eram profesor la Universitatea din Florenta, ne-am intalnit la Cenaclul lui Mamaliga unde ma adusese Nicolae Breban si atunci am apreciat franceza ta aproape impecabila dar, in discutiile ce le-am purtat impreuna, mi-ai relatat ca te-ai lasat definitiv de literatura; cred ca in acel moment te-am suspectat de disimulare. Era adevarat? Am baut toata noaptea la un birt cu Virgil Tanase si, pe la miezul noptii, tu doreai sa mergem la tine acasa ca sa ne-o prezinti pe sotia ta; oare era mai importanta sotia atunci decat poezia? I.C.: Situez anevoie perioada istorica la care te referi. Prin 1979? Era dreptul tau sa ma suspectezi de disimulare, dar probabil ca eram sincer, desi voi fi pastrat vreo restictio mentis de speranta. Primul meu impuls creator in limba franceza, nu prea fertil, resimtit inca din vara lui 1974 s-a impotmolit in 1976. Atunci am trait foarte intens senzatia de postumitate a fiintei mele fata cu pieirea lenta a scriitorului; o descurajare lucida, care ma infricosa. Poemele putin numeroase din 1976 nu erau datorate inspiratiei, ci doar vointei mele de a continua. Au urmat trei ani de totala tacere lirica, 1977-1979, deci in perioada cand ne vom fi vazut. Apoi, masina a reinceput sa mearga, cu ani mai buni si cu altii fara poezie, pana la ora actuala. M.M.: Nu stiu ce reactie psihica ai avut tu cand ai inceput sa scrii versuri in limba franceza: cum a avut loc aceasta ruptura, caci mie mi-a fost enorm de frica sa incep sa scriu in italiana. Nu ti s-a parut ca erai pe cale sa comiti o mare tradare? Dupa ce am scris trei carti direct in italiana (una de semiotica si doua romane publicate la editura Bompiani) eu ma simteam un tradator netrebnic. I.C.: Nu e de loc o tradare, voyons, si nu suntem primii care trecem de la o limba la alta, literatura romana mai cunoaste cazuri. De vreme ce am trait, din primele luni ale asezarii la Paris, acel soi de privire post-mortem asupra carieriei mele literare, cata consolare am putut gasi in a paria pe elaborarea intr-o limba pe care eram inca pe cale s-o invat! Aceasta exaltare de ordin lingvistic n-a fost suficienta, si a trebuit sa astept indelung pana cand dorinta mea de exprimare sa accepte limba franceza cu o nebanuita inlesnire. M.M.: Nu cunosc cum au fost receptate textele tale, publicate in limba lui Rimbaud. Sunt curios daca si tu te-ai bucurat de acelasi anonimat ca ceilalti "parizieni" ai nostri. La ce nivel valoric situezi opera ta scrisa in franceza fata de textele ce apartin limbii materne? Te consideri un autor bilingv? Cum vei continua activitatea literara? I.C.: Nivelul valoric ar trebui stabilit mai intai in ce priveste textele mele romanesti. Intr-o marturisire din Romania literara, acum vreo trei ani, admiteam ca ma consideram printre cei mai buni, sa zicem, treizeci de poeti de azi � o evaluare poate prea optimista, dar in afara careia i-as jena pe cei 11 autori ce m-au precedat ca laureati ai premiului national "Eminescu". Intr-o lucrare utila invatamantului (universitar), Dictionnaire des lettres francaises, Le XXe siecle, din colectia La Pochoteque, 1998, Ilie Constantin este prezentat in vreo douazeci de linii, cu totul onorabile; suntem putini de origine romana, dupa Panait Istrati, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, luati in seama de aceasta carte sobra si docta � mai ca m-am minunat ca si-au amintit de mine (prin romanul aparut la Gallimard si plachetele mele de versuri franceze)... In acest context, cred ca scrierile mele franceze sunt la nivelul celor aparute anterior in tara. Bineinteles ca sunt un autor bilingv � bilingvismul literar nefiind acelasi cu cel oral al locuitorilor din zonele frontaliere. Cum voi continua? Negresit in limba materna, cu exceptia unor eventuale colaborari in franceza si a unor traduceri de poezie romaneasca in limba mea adoptiva. M.M.: Te comporti ca un autor care si-a incheiat activitatea, in sensul abandonarii scrisului: nu am vazut colaborari de nici un fel la revistele literare. Esti critic, prozator si poet: in care ipostaza crezi ca ai reusit sa fii mai autentic? Ti se pare ca esti implinit "definitiv" ca opera literara? I.C.: Elegiacul meu conjudetean, toate aceste intrebari te "ard" ca si pe mine... Ca tine insuti, presupun, ma simt un poet aspirand spre tipul de scriitor plural. Despre implinirea noastra definitiva, doar cei din afara si viitorul vor decide. Era Lev Nikolaievici Tolstoi definitiv implinit cand a fugit de acasa, la 82 de ani? Tocmai senzatia de ne-implinire ne sprijina de-a lungul secventei finale a trecerii noastre pamantesti. M.M.: In acest an mi-ai spus ca vrei sa revii definitiv in Romania. Nu-ti este teama ca nu te vei adapta la un climat literar cu totul schimbat fata de ce stiai? De ce te intorci? Cei mai multi "diasporisti" � cum ii numesc eu pe "parizienii" nostri � prefera sa traiasca mai departe la Paris. Tu de ce ii sfidezi? I.C.: Cand am cerut azilul politic in Franta, visul meu de a reveni candva in tara relua visurile unor exilati politici si mai vechi, de prin anii 1947-1948. Oribilul termen pe care l-ai inventat, sper, de diasporist nu ma priveste in nici un fel. Eu m-am considerat drept exilat politic, din 1974 pana in 1982 cand am capatat cetatenia franceza. Am continuat a fi exilat doar de Romania si de spatiul geografic sub control comunist... Dar nu "diasporist"! Nu sfidez pe nimeni, traiasca fiecare unde doreste! Eu revin la locul unde m-am nascut. (Intrebarile pentru acest dialog i-au fost dresate lui Ilie Constantin, la Paris, in vara anului 2002.)

Marin Mincu