Avorbi despre promotii si generatii poetice este, in fond, treaba istoriei literare. Iar atunci cand se apleaca asupra productiei poetice de ultima ora (pentru ca si prezentul este istorie), istoricul literar stie prea bine ca se gaseste mai mult ca oricand in sfera aproximativului, a taxonomiilor "slabe" si a conceptelor "depotentate", pentru ca, in mult mai mare masura decat trecutul, fenomenul contemporan se plaseaza sub semnul lui "ca si cum". Iar intr-o asemenea ordine de idei, ar fi o eroare, atat epistemiologica cat si metodologica (o eroare pe care insa o savarsim aproape toti din comoditate si inertie) sa-i acordam conceptului de "generatie poetica" creditul finit pe care inaintasii nostri (cei de dinainte de "moartea metafizicii") il acordau ideilor forte. De aceea, pentru a fi la unison cu timpul datator de infinita ingrijorare si infinita speranta al unei lumi pe care ne place s-o numim a apocalipticului, se cuvine sa privim istoria (fie si literara) a prezentului ca pe un "camp" unde se manifesta nesfarsite virtualitati si in interiorul caruia se dovedesc eficiente numai constructiile teoretice ce functioneaza doar ca "ipoteze de lucru", simplu conjecturi carora le revine rolul de a indica sensul ipotetic al diacroniei (sau mai exact unul din multiplele sale sensuri posibile) de vreme ce in epoca aproximativului, a "cvasitatii" istoria insasi tinde sa devina cvasi-istorie, sau asa cum spunea Nietzsche, simpla "poveste". A ne incapatana sa ramanem in spatiul "metafizic" al certitudinii, acum dupa ce am aflat ca totul este in cele din urma "interpretare", inseamna a refuza sa fim contemporani cu noi insine, a nu ne asuma (tot din inertie si lasitate) incertitudinea, starea de cvasi, "caderea pe circumferinta" care tin de esenta epocii noastre non-metafizice, inseamna a substitui trecutul prezentului, timpul "viu", iluzia unei eternitati factice, proteza organului, muzeul literar (necropola scripturala) textului "cald" al literaturii care, sub ochii nostri, se alcatuieste si se dezalcatuieste, manifestandu-si succesiv (sau uneori chiar simultan) latentele nesfarsite. In lumina acestor lungi (poate prea lungi) consideratii introductive, nu se poate sa nu ne declaram mirarea, chiar stupefactia, in legatura cu ciudata ostilitate creata in ultima vreme in jurul ideii ca in poezia romaneasca actuala a inceput sa se schimbe ceva (in definitiv in lume si in literatura se schimba intotdeauna ceva), ca si a ipotezei lansate de Marin Mincu ca ar putea sa fie vorba de aparitia unei noi generatii poetice. O ciudata angoasa a schimbarii, un conservatorism fara nici o noima, daca nu cumva se naste din orgolii ranite si resentimente, pare a bantui prin superba noastra colectie de creiere literare, ce par sa nutreasca iluzia ca promotia '80 va domina poezia romana, ca infailibila si unica paradigma inca multe decenii si ca doar ea, numai ea, ar merita numele de "generatie". Si mai straniu este ca aceasta ciudata fobie de nou s-a manifestat in ultima vreme si la doamna Angela Marinescu care, chiar in paginile acestui ziar, dupa ce isi clama cu o sublim afisata/ contrafacuta smerenie dreptul la diferenta si la singuratate isi declara (cam tardiv) adeziunea la poetica/ poezia promotiei '80, dar (ceea ce este si mai de neinteles) totodata rezervele in legatura cu poezia "tinerilor", pe care o califica in niste termeni de o neasteptata duritate: "... ei merg cu toti, cu toata fronda de care sunt in stare, pe linie estetizanta (fals! O.S.), minimalista, livresca (si mai fals, intrucat ceea ce ii caracterizeaza pe autorii mentionati este, dupa parerea noastra, prin raport la promotiile/ generatiile anterioare, tocmai refuzul "modelelor" si reconvertirea poeziei si a poetizarii intr-o aventura existentiala) si ludica (nu sunt mai ludici decat doamna Angela Marinescu insasi, care � in poezia domniei sale, se intelege � nu este catusi de putin ludica). Ei sunt atat de tociti din punct de vedere afectiv incat nu mai simt decat atunci cand le sunt rasucite simturile (ca poezia se face prin "rasucirea simturilor" stia parca si Rimbaud pe care totusi nu l-a acuzat nimeni de insensibilitate - O.S.), cand intervine perversiunea, inversiunea si o hemipareza a unei revolte... post decembriste". Spre consternarea "amatorilor de antichitati" care contesta existenta generatiei lui Urmanov, pe motiv ca aceasta nu aduce o modificare substantiala de paradigma poetica (si iarasi este ciudat cum toata lumea a inceput sa vorbeasca deodata � constient sau nu � in termenii teoretizarilor lui Marin Mincu, care este investit, iata, cu rolul de autoritate suprema de proprii sai adversari si denigratori de odinioara, calificativele atat de dure ale doamnei Angela Marinescu atesta insa ca generatia lui Tupa, Peniuc etc., scria "altceva" in raport cu deceniile precedente, adica atesta tocmai mult invocata schimbare de paradigma. Iar in unele puncte de vedere enuntate de autoarea Parcului am putea fi chiar de acord, dar, desigur, cu unele precizari si nuantari. Caci la tinerii poeti nu e vorba propriu-zis de o "tocire" a simturilor/ sensibilitatii (cum crede doamna A.M.), ci cu o fobie de raceala lumii si a textului, miza poetizarii fiind pentru ei (asa cum o atesta, sa zicem, ultimele poeme ale lui Urmanov si Peniuc) "poemul cald", "animalul" textual in care vibreaza pulsiunile calorice ale vitalului. De aici si nevoia stringenta de comunicare pe care tinerii autori o clameaza cu obstinatie, declarandu-si infinita disponibilitate de a reface "puntea de legatura" dintre instanta scripturala si instanta lectoriala, dinamitata de acea "placere aristocratica de a displacea" a modernismului (si chiar postmodernismului). Daca valul poetic 2000 este unul experimentalist (in sensul dat termenului de Marin Mincu), atunci el se diferentiaza, in raport cu experimentalismul generatiei precedente, prin constiinta caracterului "rece", socratic al artei experimentaliste (nascute dintr-un exces al constiintei teoretice) si prin "reorientarea" aventurii agonic-agonale a poetizarii in directia recuperarii zonelor "calde" ale psiheei, a dimensiunilor dionisiace ale existentei. In fond, noul experimentalism este experimentalismul nevoii de dionisiac.

Octavian Soviany