Vorbeam candva despre aerul spectacular al poeziei lui Emilian Galaicu-Paun, care se naste din contorsionarile unei scriituri ce prolifereaza, asemeni unor tesuturi bolnave, textele sale dand impresia ca vor parca sa iasa din pagina, invadand lumea din afara spatiului scriptural. Aceasta "invazie" a semnului scris este rezultatul unei poetici asumate cu luciditate, de sorginte evident textualista, din moment ce poetul de la Chisinau priveste semnificantul poetic ca "productivitate" (adica nu atat ca "structura", cat mai ales ca "proces" constand in actualizarea unor serii nesfarsite de sensuri ale unui semnificat inepuizabil) si ca "intertextualitate" (adica drept un spatiu in care se intersecteaza, intr-un perpetuu joc al alcatuirii si dezalcatuirii, enunturi luate din alte texte). Ceea ce este nu doar in spiritul unei celebre definitii a textului apartinand Juliei Kristeva, ci si la linia neoavangardismului optzecist, pe care poetul il ilustreaza parca intr-un registru mai profund si mai grav decat majoritatea congenerilor sai din Romania. Miza suprema a poetizarii devine, in cazul lui Emilian Galaicu-Paun stergerea liniei de demarcatie dintre lume si text, presupunand corporalizarea scriiturii, transformarea poeziei intr-un limbaj gestul care nu-si mai comunica decat propria vacuitate semantica, astfel ca poetizarea implica trecerea de la comunicarea verbala (discurs) la o "gimnica" a semnificarii care vehiculeaza cu obiecte�semn total lipsite de transparenta: "eu singurul n-am vrut sa fiu decat gest/ chiar fie si al mainii Lui, ca orbul/ am pipait faptele mainii Lui/ numindu-le, am descantat cochilia/ dintata a gurii de unde-a iesit/ molatic melcul limbii..." (Gesturi). Orbirea invocata in acest context sugereaza tocmai opacitatea superlativa a semnului, acea opacitate care transforma textualizarea intr-o arta a pipaitului, vorbirea convertindu-se ea insasi intr-un limbaj "mut", intr-un spasm al buzelor si al limbii, elemente care marcheaza trecerea de la discurs la text si a personajului liric intr-un Iov scriptural, ipostaza burlesca a "tapului ispasitor", prins in masinaria "inumana" a textului. Aceluiasi registru figural ii apartine si supliciul smulgerii limbii, orchestrat de Galaicu-Paun in tonalitati de farsa sinistra: "porunceste sa fie adusi hulitorii calaului/ porunceste sa-i smulga fiecaruia limba si...// sfetnicul/ mai soptea in urechea augusta cand slugile lui/ de acum intindeau pe cracane limbile smulse le/ curatau de grasime de impuritati si carceie le dau/ dubalarilor sa le dubeasca cizmarilor sa le traga pe calapod" (Cel batut il duce, pe cel nebatut. Editie revazuta si adaugita). Ca la toti poetii indatorati textualismului, moartea violenta si in special ceremonia sanguinara a decapitarii tin de trecerea de la lume la text si de elaborarea "personajului fictional" care reprezinta "dublul fantomatic" (adica scris) al emitentului de scriitura. La autorul Gestuarului frecvent invocata este si crucificarea, sugerand "tencuirea de viu" a ego-ului in pagina scrisa, care se transforma uneori pe nesimtite in copulatie groteasca evocand "productia" nesfarsita a semnificantului, actul textualizarii alunecand astfel pe nesimtite intr-o "erotica" ce sugereaza "concupiscenta" semnelor care se aglutineaza "monstruos" si genereaza un spatiu al inscriptionarii in permanenta metamorfoza: "Intoarce-te, sa ma imbrac, au fost primele/ ei cuvinte de dupa, sa-i spun prima oara. nici nu// respiram, sa nu ma sperii vedenia: ea dezbracata/ de corsajul lecturilor mele � n-aveam flagellum si nici/ crucifix! � cautandu-si pe jos/ printre hainele noastre cazute-n dezordine unele-n bratele altora/ lenjeria de corp transparenta si neteda la pipait ca foita de biblie/ in editie de buzunar. mai departe/ scrie-n Carte!" (Marea rastignire). Miscarea textului este la Galaicu-Paun un carnaval scriptural, un spectacol ce se concretizeaza prin punerile in pagina pline de stranietate care reprezinta acum echivalentul "limbajului gimnic" al textului. Apeland la intertextualizare, autorul isi construieste de data aceasta poemele ca pe niste ansambluri constituite din segmente eterogene unde se regasesc anecdoticul cotidian, pagina de istorie contemporana, referinta la sacru si citatele, structurate, toate acestea, in colaje ingenioase care functioneaza dupa principiul "vartejului" si au dimensiunile unui numar fastidios de iluzionism. Caci, pentru Emilian Galaicu-Paun, ca de altfel pentru toate spiritele care si-au insusit lectia de istorie a postmodernismului, trecutul (fie acesta si foarte apropiat) nu exista decat pentru a fi citit de prezent. Asa se face ca, urmarind cu obstinatie anularea liniei de demarcatie dintre lume si text, poetul textualizeaza istoria, o transforma intr-o carte malefica, care poseda insa, in acelasi timp, evanescenta obiectelor inscriptionate, devenind in cele din urma fictiune. Iar textualizarea istoriei pare sa fie in cazul acestui poet o forma de exorcism care nimiceste absurdul prin deriziune si parodie. Ceea ce vine iarasi exact pe linia "anistorismului" postmodernist, astfel incat "mutenia" textului poate fi privita, in poemele lui Emilian Galaicu-Paun, ca un spectacol gimnic, ca o pantomima grotesca care ilustreaza extrem de ingenios fictionalitatea istoriei.

Emilian Galaicu-Paun, Gestuar, Editura Axa, 2002