Poeme pedagogice Colectia Carmen, nr. 2 februarie 2002 Poetii autori ai plachetelor despre care urmeaza sa vorbesc au impreuna mai putin de saptezeci de ani. Doi sunt debutanti, una se afla la cel de-al doilea volum. De aceea, despre poezia lor se poate spune si ca este o modalitate concreta de conturare a unui teritoriu propriu in spatiul sensibil. Un aer de familie uneste volumele - nu neaparat din punct de vedere valoric - care confirma raportul lor cu o aceeasi realitate: straina, provocatoare; urbana, dinamica - oricum, de cucerit. Plachetele lor isi datoreaza existenta materiala aceluiasi mecena-spiridus, UN Cristian, ele constituind, fiecare, cite un numar al colectiei de poezie Carmen. Ruxandra Novac desfasoara un scurt ciclu de "poeme pedagogice", sintagma inrudita cu aceea de "poeme utilitare" a recent premiatului Adrian Urmanov. Textele poetei nu intentioneaza sa produca - si nici n-o fac - vreo inovatie formala sau expresiva in poetica insurgenta de ultima ora, dar asta nu le impiedica sa fie foarte bine scrise. Cu forta, cu convingere, cu talent, Ruxandra Novac se opune realitatii, in maniera obisnuita a poetului singur, a tinarului pur in fata lumii mizerabile, existentei alienante. Autoarea are resurse pentru ironie, indrazneste neologisme bine contextualizate ("ne aciuisem si noi pe-acolo/ tirindu-ne hebefenia si insomniile si complexele si pozitiile/catanomice si tusea seaca si inima si matele si mila", cu mentiunea ca "hebefeniei" ii lipseste un "r" dupa "f", n.m.), dinamica versurilor este bine strunita, iar acumularile de hybris se dreneaza intotdeauna la timpul potrivit in imagini puternice. Parte din nervul textelor are fibra ianusiana, poeta fiind lansata in cenaclul initiat anul trecut de autorul Manifestului anarhist. Metafora florilor din finalul primului poem "ecografitti" trimite la celebrul vers "cei care se masturbeaza sint niste flori" al lui Marius Ianus. Numai ca la Ruxandra Novac nu revolta mina poezia in lupta, cit o sensibilitate autentica. Imaginile actioneaza prin palpitatie, nu prin izbitura ("spaima, femeia cu parul rosu, cu miinile rosii, cu barba rosie cu/tocuri inalte cu ciorapi lycra/frecindu-se de fermoarul blugilor tai, /trecindu-mi usor mina prin par"). Nu intotdeauna consecventa cu propriile principii estetice, poeta vede "o multime de oameni/maturati de un suvoi de pisat", dintr-o prea mare dorinta de cruda autenticitate. Nu e nevoie sa insiste, eu cred in poezia ei. Zvera Ion AcetonA Colectia Carmen nr. 12, noiembrie 2002 Zvera Ion recidiveaza dupa un prim volum premiat de Asociatia Scriitorilor in 2000 - Copilul cafea - si o face cu un titlu taios. Acetona (CH3COCH3 pentru cei curiosi) Zverei pare de contrabanda, pentru ca nici coperta, nici textele, nici fotografia mignonei poete nu reusesc sa creeze panica. Poemele sint interiorizate, intimiste la un moment dat, scrise cu un soi de resemnare. Nu absurdul lumii strimb create o face pe Zvera Ion sa scrie, nu criza tinarului instrainat, cit ecoul inabusit al unor inregistrari pe sarite dintr-o realitate personala tulbure. Merita sa incerc o paralela intre spaima Ruxandrei Novac (in versurile citate mai sus) si frica Zverei, tetanizanta, caci nesigura pina chiar de propriul ei nume ("tot. frica strecurata in el dar nimic mai mincinos/decit acest cuvint - "frica" limba ei cleioasa/inghetindu-ti venele"). Poemele, in general scurte, alteori cu dispensa de spatiu de la o instanta prudenta in asemenea inlesniri, sunt precipitatele unor precaute miscari ale fiintei. Imaginarul evadeaza uneori din obscur spre candide dar palide lumini ("cind incepi sa-ti aduci aminte ce ai visat..."), calde, emise de surse produse nu de mult de Razvan Tupa. Ca si eul liric, poemele par adesea "incoltite". Aici se afla sigur o rascruce, pustie deocamdata... Marius Stefanescu One love Colectia Carmen nr. 5, martie 2002 Am incercat sa-mi aduc aminte de Bob Marley cind m-am apucat de One love al lui Marius Stefanescu, colegul Elenei Vladareanu de la pagina de cultura a Cotidianului. Dar ascultam Dire Straits si, oricum, textele poetului nu rimau cu nici o muzica. Pentru ca avalansa textuala spontana, ca rezultat al unei decizii totusi constiente - pseudo-dicteul lipsit de semne de punctuatie, intrerupt doar pret de doua rinduri pe pagina sau mai rar - ar vrea sa produca o miscare receptiva centripeta, cind, de fapt, efectul este invers. Din cauza excesului de viteza imaginile nu apuca sa se intrupeze, directiile sint bruiate si tot ce se poate inregistra cu acuratete este motorul ambalat la maximum. Am inteles mesajul: un motor kamikaze a hotarit sa porneasca, ascultati-l! Trecut de primul soc, ochiul se obisnuieste cu defilarea textuala de Formula 1 si incepe sa discearna. Intelege atunci limpede: Marius Stefanescu a scris un poem de dragoste cu rol defulatoriu, cu efect terapeutic. Ca si Catherine Millet de exemplu, poetul nu pare sa aiba intentii estetice - textul lui umple o absenta, a Ei probabil - si-l luam ca atare. Numita spaima de Ruxandra Novac, frica de Zvera Ion, starea psihica a lui Marius Stefanescu derapeaza spre angoasa, si de-aceea nu e numita nicaieri (pentru ca existenta ei este coplesitoare), ci sugerata de-a lungul intregii plachete.