Sculptura acestei maini reprezinta pentru prima oara in trei dimensiuni o mana dintr-o icoana. Pentru prima oara este reprodusa spatial ipostaza volumetrica a unei maini bidimensionale, de secol XII � mana Sfantului Arhanghel Mihail, intaistatator si Mare Arhistrateg al ostirilor ingeresti. Care poate fi motivatia aceastei lucrari? Nici una. Fara pricina. Sau poate ca singura pricina ar putea fi uimirea constanta, niciodata epuizata, pe care o resimt de fiecare data cand se intampla sa contemplu extraordinarele contururi ale mainii Arhanghelului, mana descoperita subit, acum cativa ani, pe cand vizitam Muzeul de Arta Bizantina din Atena. La iesire am cumparat ilustrata format mare/color, a icoanei Arhanghelului Mihail. De atunci, din 1985, am desenat-o periodic, fiindca periodic s-a intamplat sa simt nevoia "de a ma atinge" vizual, concret, de modelul libertatii si indraznelii plastice, asa cum il descriu si transmit traiectoriile absolut stupefiante ale morfologiei divino-umane, teandrice, din icoane � forme si ducturi "nesuite inca la inima" artistului modern. Recent m-am hotarat sa-i caut partile nevazute; sa-i identific spatele si lateralele. Cautarea lor a nascut volumul acestei maini. Macheta din plastilina a fost apoi marita si turnata in gips de excelentul sculptor Mihai Ecobici.
Asa cum se poate observa, fotograful a dat inconjor formei notand rapid si perspicace unghiurile esentiale. Ochiul si minima noastra cultura plastica realizeaza imediat faptul ca tipologia stilistica a acestei maini iconice tridimensionale nu poate fi intalnita in nici o perioada sau stil artistic. Bunaoara mainile zeilor si zeitelor din civilizatiile traditionale, precrestine, au fost fara exceptii anatomii idolatre, antropomorfe, adica imaginate si confectionate dupa chipul si asemanarea oamenilor de atunci, in vreme ce rigorismul si "trezvia" artei bizantine au respins drastic orice parasire a reprezentarii plane si, oarecum bigot, au reprimat pana si cele mai nesemnficative tendinte de a figura volumetric, tridimensional. Bizantul iconodul a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a exorciza volumul. Romanicul si-a refulat elanul volumetric adoptand postura semiplata a basoreliefului. In fine, modernismul, pana in zilele noastre, n-a produs decat morfologii puternic marcate de aniconismul creatiei geniilor avangardei. Iata de ce, forma tridimensionala din aceste fotografii poate fi considerata o aparitie nemaivazuta, careia nu i se pot gasi filiatii decat in universul aplatizat, bidimensional al icoanei, sau in sfintita corporalitate a moastelor.
O precizare se cuvine totusi facuta: a percepe volumetria unei morfologii religioase ca infractiune dogmatica, ca transgresare a unei porunci divine si a decreta, in schimb, reprezentarea plana drept semn "nematerialnic" distinctiv, identitar, al icoanei este cel putin un abuz al evalviei, daca nu cumva o forma rasturanta de idolatrie. Nu gradul de destrupare atesta rangul duhovnicesc al unei morfologii. Daca ar fi asa, primul care ar trebui pe loc sanctionat ar fi volumul cat se poate de cert al moastelor! Fiindca si moastele tot icoane sunt. Traditia Bisericii le-a cinstit ca egale ale icoanelor.
Un crestin cand este privegheat si slujit are o iconita asezata pe mijlocul pieptului. Sa observati ca in momentul in care este pregatit pentru a fi ingropat, preotul ia iconita de pe pieptul mortului si o daruieste cuiva din asistenta; aceasta fiindca si icoanele si moastele, fiind deopotriva imbunatatite ontic, adica aproape inviate, nu se cuvine sa fie ingropate laolalta cu mortaciunile. Icoanele si moastele, ontologic vorbind, sunt perfect echivalente. Echivalarea nu o savarseste insa anularea volumetrica sau corporalitatea lor aplatizata ci faptul de a fi devenit morfologii cuvantatoare, trupuri tainic propovaduitoare; reprezentari cu adevarat scandaloase ale unei carni schimbata in cuvinte, ale unei carni devenita discurs.
Aceste forme omenesti despatimite, nestricacioase, randuite de Domnul "sa locuiasca printre noi pline de har si de adevar", sunt direct inrudite cu trupul care ne-a fost fagaduit la inviere. Mirabila carne/text a fost insa necunoscuta si, ca atare nesemnalizata de traditiile civilizatiilor milenare, anterioare crestinismului. Misticii Egiptului antic sau unui spirit iscoditor ca al lui Aristotel nu le-ar fi putut scapa privelistea exploziva a moastelor. Prezenta lor i-ar fi descurajat pe toti harnicii imbalsamatori ai antichitatii! Volumetria sfintita a moastelor este semnalizata numai dupa anul I; Biserica le-a propovaduit ca incontestabile arvune ale invierii, aceea generala si infricosata ce va sa vie.
S-ar cuveni adaugat, ca la fel de nemaivazut ca si moastele sau mana pe care o comentam, sunt redactate toate secventele anatomice dintr-o icoana indiferent daca ne referim la forma unei urechi, la desenul unui genunchi, al labei piciorului, al claviculei sau al umarului. Toate secventele apartin unei anatomii profund derogate, incat unii pot ajunge sa afirme despre o mana ca cea din fotografii ca nici n-ar mai fi vorba de o anatomie, in sensul curent al notiunii, ci mai degraba, cum ar zice filozoful, de o "suma lirica" de madulare!
Neindoielnic, aceasta transpunere in volum a unei morfologii iconice poate fi incadrata oricand domeniului investigatiei stiintifice, cu precizarea ca a fost realizata cu mijloace artistice. Cu alte cuvinte volumul mainii sculptate a fost dedus stiintific cu ajutorul procedeelor inductive ale artei, ale exprimarii plastice. O lucrare paradoxala care a dedus "necunoscutele" mainii din icoana � spatele si lateralele �� utilizand imaginea frontala, cunoscuta, a mainii zugravita de iconarul bizantin. S-a incercat deci ca lateralele si spatele sa fie in asa fel "reconstituite" si modelate incat sa apartina precis si inconfundabil mainii Arhanghelului din icoana; adica spatele sa nu poata fi decat al mainii frontale zugravita in icoana si tot asa si profilele. In acest sens, s-ar putea spune ca forma si aspectul dosului mainii, ca si a celor doua profile, s-au facut singure, ca de la sine; oricum, sigur este ca n-au fost inchipuite artistic! Au prins forma pe masura ce desenul lor spatial era confirmat si se legitima formal prin desenul si configuratia mainii cunoscuta din icoana. Iata de ce, evenimentele plastice pe care cu uimire le inregistreaza ochiul, atunci cand contempla aspectul deconcertant al spatelui mainii sau al profilelor ei, trebuie privite toate ca rezultante, ca ipostaze formale derivate direct din logosul mainii figurata frontal; morfologic, ecoul lor trebuie sa razbeasca, in cele mai mici amanunte, pana in logica globala a mainii frontale din icoana.
Prin urmare, rezumativ, concluzia investigatiei suna astfel: unei maini bidimensionale figurata astfel de iconar ii corespund automat exact volumele unui astfel de spate si a unor astfel de profile. Daca dosul si profilele mainii nu au fost inventate de sculptor ci, cum spuneam, deduse din imaginea frontala a mainii din icoana, atunci, desigur, si reciproca este valabila: daca am fi cunoscut doar spatele si lateralele mainii, lipsindu-ne insa imaginea ei din fata, aceasta, la randul ei, ar fi putut fi si ea dedusa imediat tocmai din logica spatelui si a celor doua profile.
Mana din aceste fotografii este desigur o mana teandrica, divino-umana, dar care inca nu exista aevea, in carne si oase, decat sub aceasta forma simbolica. Ea simbolizeaza, cum spuneam putin mai inainte, anatomia, corporalitatea care ne-a fost fagaduita prin inviere; este corporalitatea antinomica, paradoxala proprie Trupului invierii, cel vazut si atins de ucenici dupa invierea Domnului. Dupa inviere, Hristos intra pe usa, mananca peste si bea vin cu ucenicii, iar intr-un tarziu, nu iese pe usa pe care a intrat, ci dispare intr-o clipa prin zid! Acest fapt, mai presus de putintele intelegerii omenesti, ne descrie calitatile unui trup mirabil, deopotriva consistent si inconsistent.
"Mana tridimensionala" a Arhanghelului simbolizeaza un trup similar: este in acelasi timp si masiva si firava, si robusta si efilata, bombata si plata si mangaietor-unduitoare si geometric-taioasa; tare si moale la un loc si simultan. Fara a fi efectiv operanta, atotputernica, ea intrupeaza anatomia simbolica a unei maini omnipotente, cu o motricitate nelimitata, care poate implini eficace orice miscare. In cazul mainii Arhanghelului, limitarea noastra actuala, produsa de zgarciuri si de regimul restrictiv al articulatiilor, a fost definitiv si complet abolita. Determinarilor exasperant fixe si aspru coercitive, inregistrate dupa Cadere de mizerabilul nostru trup dezvelit de har, li s-a retras ca prin minune sanctiunea divina si caracterul irevocabil.
Comparata cu o mana obisnuita, normala, "anormalitatea" ei se instituie in mod cu totul suprinzator ca arhetip, ca model sublim al mainilor noastre. O mana normala nu va putea in veci sa tina o sulita de Arhanghel, asa cum o tine versiunea in trei dimensiuni a mainii zugravite de iconar. Mai demult, am ales in mod special mana mare si lunga a unui ins, pentru a fotografia momentul in care incearca sa reproduca miscarea mainii si degetelor Arhanghelului din icoana. Esec total. Oricat ti-ai forta sau ti-ai chinui degetele, indexul "mainii normale" nu va putea infaptui niciodata incredibilul traseu pe care il parcurge "indexul anormal" al Arhanghelului, inainte de a ateriza pe falanga ungheala a degetului mare. De altfel, relatia dintre index si police trimite sesizant la flirt-ul unei lebede cu un pelican! Pe acelasi culoar analogic, se inscrie si palma uriasa, luxuriant-seminala, care pare sa hraneasca bogat intreaga figuratie a degetelor stranse in jurul sulitei, la etajul superior al mainii.
Juxtapusa mainii normale, mana teandrica a Arhanghelului se instituie ca dovada absoluta, imediat probabila, a realitatii Caderii, ca martora a faptului ca, intr-adevar, Caderea s-a petrecut in realitate, ca nu reprezinta un mit sau o simpla fictiune popeasca de speriat poporul credincios! Este suficient sa le compari imaginile: vei observa ca mana normala nu tine de fapt tija ci mai curand sta agatata de tija, intocmai unei vietati speriate cocotata pe un bat. Fata de volumul limpid al mainii Arhanghelului, volumul ei respira animalitatea confuza si informa a unui madular avariat, deteriorat ontologic. Mana Arhanghelului tine insa sulita sacerdotal, ca si cum intreaga ei anatomie ar oficia o stranie liturghie a prinderii sulitei. Spre deosebire de impotenta mainii noastre conditionata fizic, aceasta mana doxologeste liber, adica lauda intelegator si vast maretia in act a Creatorului ei. De altfel, intreaga anatomie divino-umana din icoane este o anatomie marcat doxologica, care, prin desenul global sau prin relieful detaliilor, preamareste tainic infinita originalitate si putere de intruchipare a dumnezeirii. Ceea ce caracterizeaza trupul acestei anatomii miraculos�flexibila este receptivitatea, permanenta lui luare aminte la cele mai fine tresariri ale puterilor sufletesti.
L-am rugat odata pe Parintele Staniloae sa-mi caracterizeze doar prin cateva cuvinte ambianta lumii de dincolo. Mi-a raspuns imediat, extrem de prompt: "Domnule Sorin, dincolo nu e pic de ironie si e multa elasticitate". Mana divino-umana simbolizata de versiunea sculpturala a mainii din icoana confirma spusele Parintelui: isi poate dilata sau restrange metacarpienele sau falangele dupa placul inimii si cugetului, si tot asa, ramanand aceeasi, isi poate mladia proportiile si motricitatea la comanda... Bunaoara, daca i se comanda, ca in cazul de fata, sa tina solemn o sulita de Arhanghel, purtatoare a emblemei electiei divine, ei bine, fiecare centimetru de carne teandrica a mainii va raspunde instantaneu, arborand rapid alura doxologica corespunzatoare, si devenind pe loc si in mod specific solemn. Sa retinem ca de obicei majoritatea preamaririlor o savarsim verbal; doxologim abudent mai ales prin cuvinte. La nivelul trupului regimul doxologic scade insa vertiginos: cu trupul executam doar prosternari, matanii, ingenunchieri si inchinari. Trupul mainii iconice pe care o comentam a castigat insa usurinta si agilitatea doxologiei verbale.
Volumul mainii sculptate reproduce simbolic mana noastra preluata de Domnul, vindecata si indumnezeita prin intruparea Lui, jertfita de El pe cruce si apoi inaltata in sanul Sfintei Treimi. De atunci, cu o astfel de mana arata Domnul inspre Tatal si inspre Duhul Sfant si tot cu o astfel de mana ne va cantari si noua faptele la Judecata.
Nr. 2558 de sambata, 9 noiembrie 2002
Jocuri de categorie XXX pe computer (45 afisari) 
