Constantin DINU 

In tara in care fotbalul se consuma precum bancurile stupido-porcoase ale miniclanului "Vacanta Mare" nu ai cum sa nu iei in seama reactiile adverse ale acestui fenomen debilizat tocmai prin aceasta implicare cu anasana a unui public care ajunge prea tarziu si tot degeaba la concluzia ca-si pierde vremea aiurea cu o gainarie tembelizanta. (Bine zis, scuzata-ne fie modestia, altfel, intrinseca!). Ne amagim etapa de etapa, facem pariuri cu noi insine, ne provocam, eventual, apropiatii la astfel de ramasaguri de prost gust, facem misto de ei si de noi in acelasi timp, pentru ca avem laolalta constientizata printr-o mahala a creierului credinta ca ceea ce ni se ofera acum, campionatul asta inept infatosat de mitocanimea soccer-ului bastinas drept cea mai indarjita competitie de nu stiu cand incoace, nu este altceva decat o pseudopremiera a unei reprezentatii circaresti ce ne-a fost dezvaluita si in anii precedenti, dar intr-o maniera, ce-i drept, doldora de abjectii fatise si burjuisme cinice. Narodul suprem, adica Dumitru Dragomir, de o vreme incoa' reproseaza reprezentantilor presei ca acestia, varati in echivoc, nonconsecventa, debusolare si, deci deznadejde clevetitoare, s-ar vedea pusi in situatia de a injgheba o mizerie acolo unde aceasta n-ar exista. A zis Mitica, n-a spus Patapievici ori Plesu, asa ca afirmatia sa e din start harazita penibilului. Nu ca, cel putin pana acum, asertiunea miticista n-ar avea ceva acoperire in bonoma actuala realitate, ci intrucat in spatele acestei onestitati de conjunctura se ascunde o veche normalitate ce va sa izbucneasca mult prea curand. Nu, nu e vorba de pesimism mioritic, ci, mai degraba de o deloc laudabila rutinare in mecanismele infernale ale acestei cotcarii brevetata industrial sub porecla de "fotbal" care ne-a deformat in limitele logicii sa n-avem bot de incredere in tot ceea ce ar intreprinde Dumitru Dragomir si Mircea Sandu, chiar daca acestia si-ar propune sa se sinucida in duet ca Romeo si Julieta, vorba sa fie. Insa nici macar de cei doi nu e vorba aici, ci, in primul rand de o inconsecventa a onestitatii in fotbalul romanesc. Aici, doar aici, are dreptate neghiobul de Mitica: avem un fotbal care n-are incotro, e sortit murdariei, din banalul punct de vedere al lipsei banilor. Acum cativa ani, un prea influent presedinte de club ne marturisea oarecum jenat, pe tonul scarbei sordidului, ca e obligat sa-si determine echipa sa piarda unele meciuri, deoarece, in cazul obtinerii unei nedorite victorii, ar trebui sa scoata niscai bani din buzunar pentru a-si recompensa jucatorii. Acest gen de lucruri sunt cel mai usor de realizat. Ca sef de club nu trebuie sa fii neaparat presedintele tuturor fotbalistilor pe care ii trimiti in teren. Sunt suficienti doi sau, maximum, trei, care sa-ti asigure infrangerile doar in schimbul dublului primei de victorii pe care ar fi primit-o in nefericitul caz in care formatia lor ar fi triumfat. Dar pentru acest lucru unui boss de club nu-i este suficienta predispozitia catre trisare, el are nevoie si de o echipa solida in spate, una de santaj, cu care sa-ti ameninti adversarul. Nu e ieftin blatul, iar Jean Padureanu vinde gogosi atunci cand afirma ca el n-a facut niciodata blaturi, ci a comis doar "reciprocitati". Care dracu' reciprocitati, cand, in functie de interesele de sezon, Dinamo, respectiv Rapid castigau ambele intalniri cu Gloria? Pentru Padureanu, ca si pentru amicul sau Gheorghe "Pinalti" Stefan, cei asupra carora, si nu pe buna dreptate, mai toata lumea arunca blamul mojiciilor de mai an, nu renteaza si n-a rentat niciodata sa aiba echipe de fatalai, ci de ghiolbani docili, pe care sa-i pui cand sa stea drepti, cand sa se lupte precum comandourile cecene. De aceea, sa ne fie scuzat subiectivismul, avem o placere maladiva cand echipa lui "Pinalti", Ceahlaul Piatra Neamt, pierde puncte de santaj, vandabile, pentru ca astfel se mai naruiesc din visele ticaloase ale dizgratiosului patron. Astfel, excluzand din cauza Ceahlaul, care n-are nici marlania de cursa lunga, nici echipa care sa i-o suplineasca, ramane Gloria Bistrita, care pana acum a dovedit ca are si valoarea in care toata lumea a refuzat sa creada si, se pare, chiar intentia unui obiectiv competitional de care pana deunazi nu auzea decat dupa ce dadea punctele pe care i le cereau adversarii din high-life-ului fotbalului asta. Iar daca Gloria, echipa acelui Jean Padureanu de care ne amintim cu totii in feluri diferite, va ajunge sa se bata pentru titlul national, abia atunci vom avea un fotbal; cu adevarat de ras.