Ioan GROSAN 

Mi-aduc aminte cat de surprins (ca sa nu zic stupefiat) am fost cand, prin 1991 sau '92, dupa ce Nicolae Manolescu isi anuntase (poate inoportun, dar asta e alta poveste) intentia de a candida la presedintia Romaniei, Ana Blandiana, cu inconfundabilul zambet STAS ce-i sta atat de bine, a scos din maneca impecabilului ei taior, in fata spectatorilor electorali, pe iepurasul Emil. "Cum, dom'le - m-am crucit - sa-l rada pe Manolescu?!". Pai nu scrisese criticul in ultimul numar din "Romania literara" a anului 1989 o cronica elogioasa la volumul din BPT aparut in aprilie acelasi an, adica exact in perioada cand poeta, intr-un tiraj de masa, era ostracizata de nu se vedea din cauza poemelor din "Amfiteatru" si-a cartii cu motanelul Arpagic? M-am gandit atunci ca politica e cutra si - ce altceva as fi putut face? - am votat Emil Constantinescu. Cum am facut-o si-n 1996. Si cum as fi facut-o si-n 2000. Mai ales ca, din cate stiam, alesul Blandianei avea si binecuvantarea Seniorului Coposu. Trecut-au anii... Nu discut acum despre implinirile si esecurile regimului Constantinescu. Vreau sa citez doar cateva sintagme despre Ana Blandiana din recentul op al fostului presedinte. Dupa acesta, Blandiana ar suferi de "trufia inocentei, care a facut-o sa se autoconstituie in instanta morala unica a societatii romanesti". Mai mult, ea "a dat o lovitura de gratie la ceea ce putea cu adevarat sa reprezinte o forta in societatea civila". Si, colac peste pupaza, "ea pare a nu mai fi preocupata decat de o clonare infinita a propriei persoane..." (Nota mea: ferice de Romulus Rusan: are acasa, cu clonarile astea, un harem de Blandiane!). Ce poti sa mai zici? Facerea de bine...