(fragment de roman) Iubind oamenii cu patima indurerata, suferind din pricina suferintelor lor, ajunsese cu timpul sa inteleaga ca nu trebuie sa astepti absolut nimic de la oameni. Puterea dragostei si puterea visului se contopesc si dospesc in spatele unei usi inchise, intr-o insusire pe care omul o poarta in sine fara sa si-o cunoasca vreodata cu adevarat, zbuciumandu-se si irosindu-se prin tumultul si mizeria lumii, robit instinctelor si pasiunilor, strivit de trupul sau - un animal hranindu-se cu tarana. Granita dintre om si animal trece prin cap, prin inima, prin viscere, si desparte dragostea de mila - o usa inchisa intre tine si lume, pe care o deschizi uneori, cand te incearca ispita milei animalului din om. Omul are nevoie de dragoste, in timp ce animalul tavaleste dragostea prin tarana transformand-o in mila... O memorie ancestrala, culminand cu nasterea lui din femeie, il indemnase candva sa se apropie de femei si sa miluiasca cu dragoste pentru a i se raspunde cu o cruzime de animal care ucide pentru a supravietui. Se gandise atunci ca acea cruzime izvorata din mila ii pecetluise proababil nasterea si rostul caderii in lume, un rost pe care i se paru ca-l intrevede abia cand se apropia de barbati, cautand si descifrand in ei reflexia propriilor nelinisti. Trupurile si chipurile barbatilor ascundeau sub curgerea lor neincetata un semn - o esenta a vesniciei ce ti se releva uneori in fulgerul unui orgasm. Mai apoi, trupurile si chipurile copiilor ii dezvaluira si mai limpede esenta vesniciei. Copiii erau mai departe de lume si mai aproape de dragoste si vis. Ritualul, care contopea puterea dragostei cu puterea visului, se savarsea aici, in spatele acestei usi inchise, in patul imens cu baldachin sau pe canapeaua tapitata cu plus rosu, cu picioare in forma de laba de leu. Sub ferestrele cu draperii din panza mov prafuita, trona un pian cu coada stravechi, cu luciu roscat plesnit, scorojit, iar visul pulsa si se extindea prin cele douazeci de tablouri care acopereau peretii aproape in intregime, irumpand in culori crude, labartate ca niste ranjete - trupuri de femei rascracarate printre saluri si asternuturi ravasite, de un alb murdar batand spre vanat, si barbati cu fete transfigurate de viziuni ale spaimei si voluptatii, jobene, fracuri, bastoane cu maciulii de argint, fulare albe, arene de circ, cai si clauni si echilibristi pe sarma, dansatoare de can-can fluturandu-si poalele rochiilor, fum si rumoare de carciuma, zarva, aglomeatie de balci si carnaval, oamenii si cruzimea si mila si dragostea... - Tu ai pictat tablourile astea? intreba Ieusalim. - Nu, bunicul meu... El se ocupa cu asa ceva. Cum te cheama, puisor? - Ierusalim imi zice, marchize. - Esti evreu cumva? - Stai prost cu memoria, marchize. Ti-am spus doar ca-s roman. Tie cum iti zice? -Frederic... Rase stins, mormaind: roman, pagan... Adevarul e ca esti cam murdar ca sa fii evreu. Oricum, ai un nume frumos. Du-te si spala-te, copile. Uite, usa aia duce la baie. -Intai da-mi banii. Mi-ai promis doua mii cinci sute de franci ori ai uitat iarasi? Uiti de la mana pana la gura. De cate ori trebuie sa-ti aduc aminte? -Nu esti evreu, dar vad ca numai bani ai in cap. Nu degeaba te cheama asa. Stii ca Ierusalimul e un oras binecuvantat si blestemat care... -Nu stiu. Nu ma intereseaza. Am mare nevoie de bani, d-aia am venit la tine. -Esti sarac, esti speriat parca.. Ieruslaim rase: -De unde naiba ti-a venit ca sunt speriat? -Te vad nelinistit, nerabdator... -Parintii mei nu ma primesc acasa daca nu le aduc bani. Trebuie sa le duc bani multi. Marchizul isi dadu jos pantalonii si-i lasa sa cada pe pajistea deasa a covorului persan in care se regaseau culorile din tablouri. Ramas in camasa inflorata ce-i atarna pana la genunchi, ca o rochie, se aseza pe scaunul din fata pianului. -Parintii tai stiu? Ei te trimit sa faci treaba asta? -Pai cine sa ma trimita? Primaria? Era totusi pentru prima oara cand facea asa ceva la Paris, si-o facea pe cont propriu, fara nici un amestec din partea celor pe care-i considera parintii lui. Piticul ista parca ghicise, intrebandu-l daca parintii lui stiu. Se asezase pe canapea. Incepuse deja sa se impace cu gandul ca va avea de asteptat. Foarte bine, o sa aiba rabdare, oricum n-o sa plece de aici fara bani. Tacura o vreme, in timp ce Ierusalim privea spatele nemiscat al marchizului ghebosat peste capacul pianului. -Hai Frederic, sa n-o mai lungim. Mai am si alte treburi. Da-mi odat banii aia. El isi trase legatura coditei lasand sa-i curga pe spate pletele bogate, de culoarea argintului coclit. Parea o fetita grasuta, imbatranita prematur - o intrupare stranie, o viziune diavoleasca prevestind dulcele somn al mortii cu un cantec de leagan. Salta capacul, descoperind clapele pe care erau aranjate una langa alta niste bancnote noi. Le aduna dintr-un singur gest, cu o dezinvoltura de iluzionist, ca pe niste carti de joc, starnind totodata, un arpegiu intepat. Intinse teancul de bancnote peste umar, cand deja incepuse sa cante cu cealalta mana. In coasta lui, Ierusalim numara, da, era bine, erau exact doua mii cinci sute de franci. Ca si cum el stiuse dinainte care va fi deznodamantul targuielilor cu copiii, si aranjase banii pe clape pana sa dea peste ei in gara... Acum putea sa se duca la baie, chiar simtea nevoia... Nu mai facuse o baie de cateva saptamani. De unde la Frankfurt mamica lor ii punea toata ziua buna ziua sa se balaceasca dupa pofta inimii in apa rece si apa fierbinte, uite ca aici cam fusesera scosi din portie. Nici nu prea aveau timp, cum umblau ei de dimineata pana noaptea tarziu prin praful garilor si strazilor...O baie, da, era bine venita. Trupul gol de copil-efeb aplecandu-se si dand drumul robinetelor, stropindu-se si sapunindu-se, parea sa inspire muzica lui Chopin, ce se revarsa din camera marchizului, reverberand prin aburi ca o fantasma. Se lungi in cada, picioarele si bratele i se destinsera, volatilizandu-se parca sub suflul liniei melodice. Adormi cu ceafa rezemata de marginea cazii si fata i se lumina intr-un suras serafic in timp ce apa inspumata dadea pe-afara si curgea pe sub usa spre camera in care canta marchizul. Aplecat peste pian, cu camasa suflecata peste coapsele subtiri si paroase, Frederic se lasa posedat pe indelete de muzica impregnata de ceata aburilor de apa fierbinte inaltandu-se din covor. Trupul si sufletul muzicii se avanta intr-o mare inspumata. Ravna Casei Tale, Ierusalime, uitasesi, nu mai visa dulai negri cu bale insangerate la bot. Zburai si pluteai peste lume... -De la Frederic mi s-a tras, nea Dorele, si Doru rase amarnic: eu unul n-am fost niciodata sigur de la ce mi s-a tras. Nu putem sti niciodata de unde ni se trage, cine e de vina, la care Ierusalim, indarjit, ca daca n-ar fi fost Frederic, si-n ziua de azi as fi fost la Paris, liber poate, scapat din mana lui Edi. De ce? Prea tare m-am legat de el... Nici nu mi-ar fi trecut prin cap pe atunci unde ar fi putut sa ma duca toata povestea asta. Imi luasem banii, o gramada de bani, ma imbaiasem, adormisem in cada, visasem frumos... am sa tin minte cat oi trai, asa a inceput. Se intorcea din baie, gol, cu un prosop alb infasurat in jurul capului in chip de turban, pasind plin de sine prin baltile din covor etalandu-si surasul serafic spre spinarea marchizului aplecata peste pian. Nu se saturase de cantat, nea Dorel. De vreo doua ore o tinea tot asa, dac-ai mai pomenit. Sa nu-l intrerup, mi-am zis, sa nu-l deranjez, lasa-l sa-si faca damblaua... Se intinse pe canapea cu palmele sub cap, mai trase un pui de somn, se trezi in aceeasi muzica impresurandu-l din toate partile, gatuindu-l, sufocandu-l... Cat sa mai fi suportat? -Ce-i cu muzica asta de inmormantare, Frederic? Zii ceva mai saltaret, daca tot m-ai adus aici sa-mi canti. El ii facu pe plac schimband pe un can-can indracit, ce prinse sa zguduie tablourile pe pereti. Ierusalim vazu sirul de dansatoare topaind si saltand picioarele, tropaind peste podelele de scanduri, aratandu-si jupoanele si chilotii dantelati. Fumul si rumoarea imbibata de abur de alcool navalira in camera, in timp ce barbatii in fracuri agitau bastoanele si slobozeau chiote de cheflii, schimonosindu-si fetele de tapi intaratati, rosii si asudate si lumea forfotind pe strazi, curgand in valuri pastoase pe sub aripile unei mori rosii enorme ce acopereau tot cerul, macinand, macinand neincetat, cruzimea, mila, dragostea, bucurii si chinuri, hohote de ras si de plans, muzici de balci si carnaval, scamatorii, betii, orgii stralucite, bogatie, lux, mizerie... Oamenii, iubindu-i cu patima indurerata si suferind din pricina suferintelor lor.... Muzica incetase. Tablourile incremenira. Marchizul era in picioare in dreptul canapelei, langa capul lui Ierusalim Isi ridica poalele camasi si ii arata sexul enorm, pe jumatate intarit. -Oho! Tresari Ierusalim, mimand o uimire nemarginita. Esti mai vanos decat un magar, marchize. N-am vazut in viata mea asa ceva. Ai face praf o femeie cu scula asta. -Nu ti-e frica? intreba Frederic, flatat si deopotriva ingrijorat. -Nu fi prost. Cum sa-mi fie frica? Doar nu-s femeie. Vorbele copilului il incurajara. Salta putin piciorul si izbi cu genunchiul in capatana aia ca de motan, crescuta dintr-un retevei gros cat o coada de cazma, de o agresivitate neverosimila, ce comunica insa intr-un mod subtil cu infatisarea lui de fetita batrana. Ierusalim il apuca cu nadejde cu amandoua mainile de retevei si-l trase spre el, facandu-l sa chicoteasca de placere. -Femeile le-am scarbit demult, Ierusalime. -Bine ai facut. Femeile sunt o piaza rea. -Niciodata nu m-au inteles. Sunt viclene, proaste, rele... Ar fi vrut sa faca din mine robul lor. -Prostii, marchize, facu Ierusalim expeditiv, cu aerul unuia care a trecut demult prin experienta asta si cunoaste problema de-a fir-a par, si pe fata si pe dos, in toate variantele posibile. Cum sa faca din tine robul lor? Nu vor reusi, cata vreme le tii la respect cu bata asta. El isi trase camasa peste cap si o arunca intr-o parte, hotarat, grav, cocentrat, ca un luptator pregatindu-se pentru o confruntare dura. Cu mainile-n solduri, se semetea in fata copilului ce-l tinea zdravan de retevei, ca de un frau, strunindu-l, facandu-l sa-si potriveasca gesturile dupa voia stapanului sau. Armasarul asta naravas, deh, mic si burtos, cu pieptul supt, acoperit cu smocuri lungi de par. Bustul de hopa mitica se sprijinea intr-un echilibru precar pe niste picioare scurte si subtiri ca niste bete, iar barbisonul in vant si privirea inlacrimata ii intregeau aerul de paiata. Ierusalim parca ar fi vazut in el un copil travestit, ceea ce il facea sa se simta in largul lui, fericit plin de vitalitate, ca printre tovarasii lui de cerseala si buzunareala. - Sunt frumos? intreba marchizul timid si temator. - Esti frumos si pulos, ii spuse Ierusalim in romaneste, hlizindu-se intr-un alint de tarfa. -Ce inseamna asta? Se stradui sa-i traduca in frantuzeste, adaugand ca-i la fel de frumos ca trompa aia enorma ce-i atarna intre picioare. -Dumnezeu a fost darnic cu tine, marchize. -Ea e mare, dar eu sunt mic, sunt prea mic... -Aiurea! Nu fi prost. Nu conteaza inaltimea, ci conteaza istetimea, hi-hi-hi... O spusese in romaneste, si apoi in frantuzeste: esti un barbat fatal si mortal, Frederic. -Oh, merci, merci...