Este evident pentru oricine ca, un scriitor care afirma despre sine cum a devenit scriitor se incarca de o enorma prezumtie: nu vom sti niciodata in timpul vietii noastre daca am devenit cu adevarat scriitor; abia trecerea unui timp indelungat valideaza aceasta calitate a unui individ oarecare si-l situeaza intr-o istorie literara certa deosebindu-l de masa miriadelor de grafomani. Consider grafomania ca pe un fericit simptom indicativ in devenirea unui scriitor, ca pe un ritual de o maxima eficienta numai in rare cazuri si singurul de altfel de la care putem spera ceva, inafara lui intampinandu-ne doar vidul. Bineinteles, manifestarea grafomana se poate realiza si numai mental... Purced la treaba cu aceasta modestie castigata in timp... Scriitorul este la inceput un simplu grafoman care trebuie sa-si probeze zilnic faptul ca mai este grafoman... Toti marii scriitori, de la Balzac, la Eminescu si Dostoievski au fost niste grafomani dezlantiuti... Ei sunt foarte numerosi la inceput si raman foarte putini pana la urma... Cehov isi amintea ca la debutul sau literar, in intreaga Rusie erau cam 500 de tineri prozatori de aceeasi valoare, din care au ramas doar doi, el si Gorki, poate trei, daca-l adaugam si pe Leonid Andreev. Eu insumi am facut aceasta experienta devastatoare prin cenaclul "Numele Poetului", cenaclu prin care am cunoscut vreo 500 de tineri poeti romani: dintre ei, doar cativa mai sunt lizibili la ora actuala si pot spune despre doi sau trei ca vor ramane cu siguranta in poezia romaneasca... Grafomanii care sunt scriitorii, nu pot fi zdruncinati in credinta lor de grafomani decat tot de alti grafomani. Sevastos, daca nu ma insel evoca aparitia lui Constantin Stere, la Iasi, in cercul "Vietii Romanesti"... Dupa ce-l ascultau pe Stere citind din manuscrisele sale, toti componentii cercului literar al "Vietii Romanesti" isi promiteau sa se lase de scris... dar ca autentici grafomani ce erau, nu o faceau niciodata... Am devenit eu insumi grafoman, asa cum am amintit-o, prin repetentie... Am inceput scoala la Husi si am deprins cu greu scrisul cu mana dreapta, ca orice stangaci scriind mai usor cu stanga: am fost corijat drastic de parintele meu pentru aceasta stangacie incipienta. Eram promotia de elevi care faceam trecerea de la liceul de tip stalinist, cu zece clase, la cel de tip intermediar cu unsprezece clase dar tot fara despartamantul pe sectii, reale si umane... Jucam fotbal, rugby si box si frecventam scoala ca pe o inchisoare si numai dupa ce tatal meu imi aplica desele si necesarele corectii corporale... In acest ultim an pe care l-am petrecut la Liceul de baieti "Gh. Rosca Codreanu" din Barlad, am fost tratat ca un caz, aproape ca o fiara... Profesorul meu de limba romana, Harry Zupperman, ma asezase, singur, in prima banca, banca cea mai apropiata de usa clasei, si la fiecare intrare a sa la ora, arunca din din usa catalogul pe catedra si imi aplica o directa de dreapta in plina figura: trebuia sa eschivez sau sa parez... Acest Harry Zupperman era pentru multi teroarea liceului prin exigenta impinsa pana la cruzimea cu care trata ignoranta invataceilor in materie de literatura dar mai ales de limba romana... Era in stare sa te palmuiasca daca te auzea rostind "atunci cand" sau "ce mai faceti?"... El avea sa-mi fie si sa-mi ramana magistrul de neuitat al tineretii mele de care m-a legat o amourhaine cum spun francezii, cu unele tente mistice ca intr-o veche relatie orientala dintre maestru si discipol... Evreu sarac, orfan de tata, facuse stralucite studii universitare, fusese coleg si prieten cu Al. Sahia si Eugen Ionescu, cunostea bine avangarda literara romaneasca si, desi casatorit cu o pianista care locuia in Bucuresti, traia ca un celibatar, singur cu cainii lui in vechea casa parinteasca din Barlad, undeva pe langa fosta piata a orasului... Desi era profesor de germana si franceza, nu a predat o buna bucata de vreme decat romana... Mai tarziu, cand invatamantul romanesc s-a mai normalizat, avea sa predea din nou germana, cum am aflat de la Lucian Vasiliu care i-a fost si el elev... Facuse si Zupperman box in tinerete si de aici i se tragea nebunia cu directa de dreapta... Lovitura ii era intodeauna insotita de strigatul: "apara-te baiete!" Reusind sa obtin un 8 la o teza la limba romana, am intrat in vizorul lui Zupperman care ma haituia caci nu-si putea ierta de a-mi fi acordat acel 8. Citeam de acum pe rupte, inspaimantat sa nu gafez in fata lui Zupperman, caci orice gafa de-a mea era insotita de-o ploaie de lovituri de-ale lui... Am mai trait o intamplare revelatoare cu Zupperman, pana la sfarsitul clasei de fete, sectia umana... Era moda concursurilor literare intre licee, intre orase, tari, continente, planete etc... Zupperman pregatea echipa de elevi fruntasi de la liceul de baieti, eu nu eram elev fruntas, dar am fost cooptat in echipa dintr-o toana a lui Zupperman... Intr-o zi, ne-a luat la el acasa, ne-a pus sa ne descaltam la intrare si apoi turnandu-ne el insusi apa dintr-un ibric, ne-a pus sa ne spalam pe maini urmand sa fim initiati in vederea si rasfoirea "Istoriei..." lui Calinescu, "Istorie" pe care Zupperman o poseda in editia princeps si o venera ca pe o "Biblie"... Frumusetea intamplarii consta in aceea ca, desi spalati pe maini, Zupperman nu ne-a lasat pe niciunul sa atingem cartea nici cu buricele, o rasfoia el singur, si fiecare incercare a noastra de a o pipai era intampinata de o cautatura insangerata a lui Zupperman... N-am atins-o, dar am vazut-o... De-a lungul anilor aveam sa mai vad, ba chiar sa si citesc multe carti rare din biblioteca lui Zupperman... Avea maniile lui... In timpul studentiei, venind in vacanta in Barlad, intr-o discutie peripatetica, pomenesc de Lautreamont... S-a oprit, traznit, pe trotuar, ca si cum l-as fi palmuit, si m-a intrebat, resentimentar, de unde am auzit de Lautreamont. Bineinteles ca-l avea si-l stia foarte bine, dar nu-i convenea sa stie chiar toata lumea de Lautreamont... Am incheiat, cum spuneam, clasa a X-a a Liceului de baieti printr-o glorioasa si salvatoare repetentie si, dupa numeroase interventii, mama a reusit sa ma inscrie in toamna urmatoare a lui 1985, la Liceul de fete, sectia umana. La Liceul de fete, clasele erau mixte, in clasa mea erau patruzeci de fete si cinci baieti, diriginta noastra, doamna Greifenberg, aparenta de stareta rigida si severa (pana la trasul de par), suflet de ingenua si de closca ocrotitoare, Dumnezeu s-o miluiasca pururea, caci fara ea, nu mai apucam sa termin liceul. Complexat de abundenta eternului feminin, nu reuseam sa leg o conversatie mai ca lumea, pana in ziua in care, abordand o colega mai retrasa, A. G., aceasta mi-a spus ca scrie, ca e poeta... De altfel, aveam sa aflu, toate scriau, toate erau poete cum erau si eleve "doamna diriginta si doamna profesoara de romana le sfatuisera sa scrie..." M-am pus si eu pe scris si ma indragostisem mai mult de A.G. pe ce scriam mai mult sau invers. In scurt timp posedam deja "o opera", cateva registre babane scrise la scoala, in timpul orelor, cu muza in ochi, sau acasa, in solitudine... M-am prezentat la A.G. cu "opera", ea m-a indrumat spre Cenaclul liceului de fete si apoi spre Cenaclul orasului... Am parcurs si o epoca de tranzitie in care am fost disputat de profesorii de sport care ma foloseau in toate echipele de baieti ale liceului de fete, la atletism etc. si profesoarele de limba romana care repudiau sportul si ma obligau sa-mi urmez adevarata vocatie. Adevarata mea vocatie era muzica, o spun eu acum, dar era prea tarziu sa mai fac ceva pentru ea, desi am avut o bunecuvantata profesoara de muzica dispusa sa ma pregateasca, gratuit, pentru Conservator... Odata intrat pe drumul Damascului, diriginta mea a mai facut o descoperire: nu eram utemist, singurul din clasa, asa incat trebuia sa devin utemist... Am fost invitat intr-o anume, dupa-amiaza, la sediul central al utemeului local, sa-mi primesc carnetul de utemist. Cum sefa utemeului intarzia, m-am plimbat cu Dan Ravaru, un prieten care din cauza bolii urma liceul la fara frecventa, pe bulevardul Karl Marx fost Costache Epureanu si redevenit, si vorbind de una si de alta si amuzandu-ne de conditia noastra de utemisti intarziati, ne-am confesat pana la capat si ne-am marturisit unul altuia ca scriem, ca suntem grafomani incipienti, am avut o alta siguranta de sine, o alta constiinta, de scriitori, si am fost complici la o distractie maxima. Tanti-sefa utemista care avea sa ne inmaneze si noua carnetele, il boscorodea pe un amarat de ucenic pentru ca isi pierduse carnetul de utemist, el, sarmanul repeta intr-una ca i-a cazut din buzunarul pantalonilor, ea incerca sa-l faca sa inteleaga ca ala e simbolul sangelui varsat de lupte... dupa care ne-a inmanat si noua carnetele privindu-ne aspru si sever... Carnetul aveam sa-l pierd si eu in scurt timp, intalnirea cu Dan Ravaru avea sa insemne pentru mine emanciparea din cercul familiei si trecerea in confreria de barbati care aveau sa ma initieze in literatura, in politica, in adevarata istorie, in boema si chiar in misterele feminine... Confreria de barbati, exceptandu-i pe Dan Ravaru si pe raposatul Octavian Stoica, era formata din personalitati puternice, marginalizate, oameni trecuti prin puscariile politice comuniste, ca Alexandru Tacu, hartuiti de Securitate, ca Hanceanu si Romsier, persoane refuzate si ostracizate de sistem, persoane oricum constiente ca sunt victimele unui sistem si care aveau pentru noi cei tineri, pe langa prestigiul varstei, si autoritatea culturii si a experientei... Am beneficiat din plin, in anul care a urmat, de biblioteca lui Octavian Stoica (al carui tata, avocat, puscarias politic, se tragea dintr-o prestigioasa familie de prefecti de Tutova) si al lui Dan Ravaru, mi-am socat literalmente parintii care erau convinsi ca am dat intr-o forma de sminteala, dupa golaneala cu sportul, vazandu-ma ca nu ies din casa si scriu intr-o disperare; trimeteam poeme la toate revistele literare (nu erau prea multe in epoca) si la toate concursurile literare si in vara lui 1959, dupa un an in care am scris, cred, cat in tot restul vietii mele, am publicat un poem in "Luceafarul" la rubrica "Dintre sute de catarge" (alaturi de cel care avea sa-mi devina prieten Vasile Petre Fati) si doua poeme in "Flacara Iasului", pastorit de conu' Fanica Oprea... Seniorii confreriei noastre erau multumiti... Grafomanul isi amintise tinta... Dar pentru "a deveni scriitor" a trebuit sa accept toate provocarile de tipul Constatin Stere, sa merg la Iasi, in studentie, si sa-i cunosc pe grafomanii Adi Cusin, Laurentiu Ciobanu (Dan Laurentiu), Mircea Sandu (Mircea Ciobanu), Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Ioanid Romanescu si mai ales pe, de pe atunci, genialul Petru Arustei, sa-mi promit ca ma las de scris si imediat sa ma pun cu curul pe scris, sa ma intrec cu galerianul Mircea Ciobanu care putea sa scrie in orice pozitie; dupa fiecare provocare urma o perioada de recluziune in care trebuia sa-mi recastig in propria constiinta stima fata de mine insumi: nu poti scrie literatura, decat daca simti, in adancul sufletului, ca limba in care scrii, pentru o clipa, spre a inflori in plenitudine, se serveste de tine: un scriitor scrie deplin constient de existenta marelui text genezic fara sfarsit care este literatura romana: trebuie sa auzi acest text polifonic si sa scrii, armonic sau dizarmonic, dar nu inafara lui, nu pe langa... Provocarile au fost nenumarate in viata mea, cele literare, benefice, si cele existentiale, de multe ori mortificatoare... Invierile, retrezirile, din letargie, s-au insotit, pentru mine, de cate o prezenta feminina, nu am putut niciodata sa scriu decat pentru cineva anume, din apropiere sau din departare... Si nu as fi supravietuit, dupa pierderea unor fiinte dragi, oameni, caini sau pisici, daca nu as fi scris... In final, as vrea sa enunt o alta obsesie care ma domina la aceasta varsta, poate mi se trage de la auzul absolut de muzician pe care cred ca l-am avut... Cred ca grafomanul-scriitor este obligat, moral, sa-si domine opera, sa o sigileze printr-o viziune integratoare... Este vorba despre faptul straniu ca numeroasele manuscrise nepublicate de-a lungul unei vieti, functioneaza ca un obstacol si nu stiu daca e bine sa mai urmezi vechile proiecte, ori e preferabil sa le lasi in stadiul de proiect si sa incepi sa scrii ceva nou... Grafomanul are si el problemele lui: dintr-o ciorna gasita intamplator prin dosarele mele, o ciorna dintr-o epoca de tinerete in care nu reuseam sa fac o sinteza intre budism si crestinism, am compus cu mare usurinta, intr-o buna zi, un poem amplu "Symposion"... daca am avea ragazul!... si cand nu ni se mai da ragazul?... le vom sfarsi pe toate, in Cer, la Dumnezeu...

Cezar IVANESCU