Saptamana trecuta prietenul meu Ioan Buduca m-a batut ingrozitor la cap sa nu cumva sa scap Festivalul International de literatura, care va avea loc la Neptun. Plictisit, l-am intrebat pe Ioan Buduca de ce trebuie neaparat sa ma duc, stiind bine ca n-am s-o fac fiind prins cu treburi in Bucuresti. "Pai, mi-a zis Buduca, acolo vin oameni importanti din strainatate, oameni care au un cuvant de spus la marile edituri pariziene. Iti faci relatii si poate ca o sa fi tradus in Franta". Aha, mi-am spus, visul oricarui scriitor (nu neaparat roman) de a fi tradus in strainatate. (Trebuie sa recunosc ca visez si eu la aceasta posibilitate. Spun visez deoarece realitatea nu ma lasa sa folosesc alt cuvant.) De fata la discutia cu Buduca era si Victor Ivanovici, un prieten, si el scriitor, stabilit de mai bine de douazeci de ani in Grecia. Ca sa inchei discutia l-am intrebat direct: "Victor, de ce nu ma traduci si pe mine in greceste?" Mi-a raspuns la fel de direct: "Te traduc daca imi gasesti tu un editor!" Si cu raspunsul lui Victor Ivanovici am intrat in unul din cercurile vicioase care ne blocheaza aparitia in strainatate. Traducatori exista (in special in Germania) dar ei nu se apuca de tradus ceva pana n-au un contract pentru respectiva traducere cu o editura. Editurile (de orice marime ar fi ele) nu semneaza un contract fara sa vada traducerea. Au dreptate si unii si altii. Iar scriitorul roman ramane la el acasa sa viseze. Si totusi acest cerc poate fi spart. O cale si cea mai des folosita este complicata si simpla in acelasi timp: stabilirea scriitorului pentru o perioada mai lunga de timp intr-una din marile capitale europene. Au facut-o latino-americani, inca de acum cincizeci de ani, au facut-o si romanii, din pacate cei mai multi au fost siliti sa-si caute aiurea tara. Numele lor sunt, la intamplare: Tepeneag, Goma, Ilie Constantin la Paris, Andrei Codrescu in SUA. Am dat numai cateva exemple mai cunoscute. Cu exceptia lui Andrei Codrescu, majoritatea scriitorilor romani stabiliti in strainatate nu au reusit sa se impuna ca figuri de prim plan in occident, dar cartile lor au aparut la edituri importante si au obtinut un foarte mangaietor succes de stima. Chestia asta i-a costat lungi ani de umilinte materiale. Nici nu indraznesc sa ma gandesc la cele profesionale. Exista, desigur, si exceptiile care intaresc regula. Una ar fi Nicolae Breban, care a facut naveta Bucuresti-Paris si a reusit sa-si vada cateva romane publicate la Galimard. Altul ar fi Marin Mincu care, profitand de faptul ca in 1974 a fost invitat ca lector la Universitatea din Torino nu numai ca a facut propaganda literaturii romane, dar a scris un roman direct in italiana (Il diario di Dracula), care s-a bucurat de succes. Numai ca, din pacate, nu toti scriitorii romani au puterea de supravietuire a lui Nicolae Breban sau "norocul" lui Marin Mincu. Si atunci? Tarile mici au gasit o cale simpla si foarte eficace pentru a rezolva problema: banii. Iau o tara la intamplare, Portugalia si un autor, Urbano Tanares Rodrigues. Romanul lui Rodrigues, "Valul de caldura", a aparut la defuncta editura Univers in 1997. Pe pagina 4 a cartii scrie: "Traducerea acestui volum a fost finantata de Instituto Português do Livro e das Bibliotecas, Ministério da Cultura". Puteti fi siguri ca nu veti gasi in librariile franceze, italiene sau germane nici o carte romaneasca pe care sa scrie "Traducerea acestui volum a fost finantata de Ministerul Culturii si Cultelor din Romania". Sa n-aiba ministerul in cauza bani pentru asa ceva? Are! Are bani, de exemplu, cu care sprijina edituri destul de dubioase, edituri care publica literatura la fel de dubioasa. Cu 10.000 de euro poate fi tradus un roman de 2-300 de pagini. Cu 100.000, zece romane pe an. Bine alese ar putea fi o carte de vizita excelenta pentru Romania si, dupa parerea mea, relativ ieftina. Ganditi-va numai la cati bani s-au dus pe apa sambetei atunci cand s-a tiparit albumul "Eterna si fascinanta Romanie". Ce parere aveti domnule ministru Razvan Theodorescu?

Stefan Agopian