Cristian STEFANESCU 

Sampania e la rece, pantofii sunt lustruiti, fracurile calcate, barbatii de stat si-au facut programare la frizeri si balul de la Praga poate incepe. Ar fi putut incepe mai devreme spun unii, mai ales acum, cand pe piata politica americana se consuma intens scandalul "a ignorat sau nu George W Bush avertismentele FBI inainte de 11 septembrie?. Daca nu ar fi fost 11 septembrie, s-ar fi vorbit oare la fel despre necesitatea redefinirii traseelor de securitate trans-atlantice? Ar fi existat vreo sansa ca Rusia, inamicul oficial si traditional al Pactului de la Washington, sa jongleze cu argumentele la portile cartierului general al Aliantei? Ar fi existat un stat sud-est european al carui premier si-ar fi luat inima-n dinti promitand ca renunta la guvernare daca tara sa nu va fi admisa in Alianta Nord-Atlantica toamna aceasta, cu ocazia Summitului de la Praga? Summitul din capitala Cehiei este, pana la urma, o cheltuiala suplimentara pentru care Occidentul ar putea solicita bon de decont fostei Administratii democrate a Statelor Unite. Zilele acestea se discuta, la Washington, despre indiferenta afisata de actuala echipa republicana de la Casa Alba in fata avertismentelor dinaintea lui 11 septembrie 2001. Dezbaterea ar putea fi, insa, cu usurinta extinsa si ar avea consistenta abia daca in discutie ar fi aduse miopia geopolitica pe care a manifestat-o guvernarea democrata a Americii. Asta nu inseamna ca Romania ar fi putut dejuca dezastrele teroriste de pe Coasta de Rasarit a Statelor Unite. Insa, daca Bill Clinton si compania lui Madeleine Albright ar fi privit in ansamblu Europa post-comunista fara pasiuni si detasandu-se de frustari individuale, ar fi existat, probabil, mai din vreme o strategie coerenta, de genul proiectului de cooperare anti-terorista in bazinul Marii Negre, avansat, la Reykjavik, de ministrul roman de Externe, Mircea Geoana. Si, probabil, o parte dintre retelele "raului" ar fi fost, intr-un efort transfrontalier mai serios articulat, din vreme dezasamblate. Nu se stie cum ar fi evoluat, ulterior, dominoul jocurilor politice globale. De altfel, democratii americani, care au subminat, daca nu cumva chiar distrus, vreme de opt ani, sistemul geopolitic global elaborat cu migala sub republicanii Ronald Reagan si George Bush Intaiul, au excelat in erori legate de ceea ce se cheama, in termeni aliati, "flancul sudic" al NATO. Pentru ca, in ultimul deceniu al mileniului trecut, diriguitorii de la Washington au ignorat cu perseverenta toate semnalele venite dinspre expertii sud-est europeni. N-ar fi, de exemplu, existat - sau ar fi avut o alta dimensiune - razboiul pentru Kosovo. Marele dezghet Est-Vest consemnat de comentatorii politici dupa Reykjavik vine sa mascheze, in fapt, suma dezacordurilor persistente intre diversii poli politici ai emisferei nordice. Este limpede ca atat Europa Occidentala cat si Statele Unite poarta responsabilitatea unei false superioritati morale, cladita pe instrumentarul stereotipiilor si in umbra careia pierde in primul rand luciditatea actorilor politici. Aroganta cu care fiecare parte isi trateaza partenerul nu este o noutate si daca pe vremuri savoarea peste amarul situatiei era atrasa de un Art Buchwald (cel care-si facuse un scop in viata, parca, din a-l ironiza pe generalul De Gaulle), in zilele noastre, mai precis saptamana trecuta, revista germana Die Zeit publica scrisorile cu care mai multi intelectuali europeni intampinau sosirea, martea viitoare, la Berlin, a sefului Casei Albe, George Bush al Doilea, asigurandu-l ca este exact presedintele american pe care dusmanii Statelor Unite l-au asteptat de multa vreme. Europa isi poarta cu fudulie slabiciunile, in vreme ce America, la randu-i, defileaza cu un periculos de ignorant zel misionarist. Iar in ce priveste "cooptarea" Rusiei, optiunile decriptarii gestului din capitala islandeza raman deschise. Vestul imagineaza scenarii cu Putin la masa deciziilor aliate, in vreme ce presa moscovita vorbeste despre praf in ochi. Cu toate aceste vicii, in ciuda intregii game de contradictii si mici conflicte fara de care, poate, functionarea sistemului s-ar impotmoli in anost, existenta unei organizatii de securitate trans-nationala cum este Alianta Nord-Atlantica ramane o garantie. Pentru Romania, de exemplu, pentru contribuabilul roman, vaduvit, inca, de deplina functionalitate a aparatului democratic, integrarea in clubul "aparatorilor valorilor occidentale" reprezinta inainte de toate angajarea unui veritabil caine de paza, primul, poate, capabil sa-i puna cu adevarat la treaba pe vremelnicii lideri politici de la Bucuresti. Sa nu uitam, insa, ca de la Praga pana la integrarea propriu-zisa va mai trece putin timp. Iar pentru lansarea sintagmei "ca tiganul la mal", responsabila este natia romana.