Cristian STEFANESCU 

Guvernul celei mai liberale, poate al chiar celei mai democratice natiuni europene, a demisionat. Nu pentru ca ar fi trimis forte de politie sa disperseze manifestanti anti-euthanasie, nu pentru ca nu si-ar fi onorat promisiuni electorale si ar fi interzis dreptul la casatorie intre persoane de acelasi sex, nu pentru ca a redus cosul zilnic al supusilor reginei, astfel ca acestora nu le mai ajung banii pentru doza cotidiana de droguri usoare. Guvernul de la Haga a demisionat pentru ca, in urma cu sapte ani, trupele olandeze prezente, in estul Bosniei, pentru a proteja asa-numitele zone de securitate (Gorazde, Foca, Srebrenica si altele) nu au reusit sa previna masacrarea populatiei civile. Nu este, neaparat, vina premierului de atunci (si de acum) al Olandei, Wim Kok. Insa politicianul crestin-democrat a considerat ca este cazul sa-si asume aceasta responsabilitate. Zeci de civili cad, zilnic, victimele intolerantei intr-un Orient Mijlociu in fata caruia o intreaga comunitate internationala pare a se fi resemnat in neputinta - cu un adevar situat, ca de obicei, undeva la mijloc, dar de care fiecare parte trage cand hais, cand cea, deformandu-l, cu o spirala ametitoare a violentei, in care fiecare crima este nimic altceva decat un gest revansard, iar firului acestei irationalitati nici nu i se mai vede capatul. In acest rastimp, politicieni pragmatici de talia lui Colin Powell suporta prelungirea agoniei si accepta sa fie umiliti, complici ai unui sir nesfarsit de esecuri. Iar razboiul se prelungeste ca si cand arabii si israelienii ar trai doar pentru a se ucide, intr-un univers paralel. Ca si cand fata de restul lumii ar avea doar drepturi, nu si obligatii. Diplomatia, s-a vazut ani la rand, s-a vazut si in aceasta ultima misiune a secretarului american de Stat in Orientul Mijlociu, si-a epuizat toata munitia. Orice pledoarie pentru forta argumentului este o pierdere inutila de vreme. Mai ales ca pompierii diplomatici nu par deloc convinsi de ceea ce fac. Caci: unde este fermitatea manifestata acum sapte ani cand, la Dayton, trei presedinti au fost veritabili prizonieri ai unor maini de fier americane, neparasind baza Wright-Patterson decat atunci cand semnatura fiecaruia dintre ei garanta armistitiul de lunga durata in triunghiul Bosnia-Croatia-Serbia? Conditiile nu difera prea tare. Ca si in Bosnia, si in incinsele "teritorii" exista zone de protectie aflate sub administratie ONU, in care misiunea internationala priveste neputincioasa la schimburile de replici armate. Ca si in cazul razboiului din fosta Iugoslavie, una dintre parti defileaza promitand retragerea dar, in realitate, continua avansarea spre pozitiile adverse. Si in conflictul arabo-palestinian se aplica regula "mainilor insangerate": fiecare dintre partile implicate a contribuit la inrautatirea situatiei, fiecare dintre combatanti poarta o responsabilitate semnificativa in generarea si intretinerea starii de beligeranta. Fiecare a refuzat, intr-una sau alta dintre ocazii, sansa de a-si pune adversarul in fata unei paci implinite - uneori prin incapatanari unilaterale, alteori in tandem. Pe rand, israelienii si palestinienii au umilit literalmente politicieni clasificati ca fiind cei mai puternici si influenti oameni de pe glob - la Dayton, acum sase ani, Warren Christopher, predecesorul lui Powell, renumit, altfel, prin calmul sau senioral, s-a rastit la liderul bosniac Alija Izetbegovici, obligandu-l sa subscrie la un compromis acceptat, deja, de omologii sai de la Belgrad si Zagreb, in vreme ce negociatorul sef al americanilor, Richard Holbrooke, l-a tarat, de-a dreptul, inapoi in sala pe premierul bosniac, Haris Silajdzici, cand acesta, infrant de nesomn si rapus de foame, a incercat sa caute un sandwich la momentul nepotrivit. Ariel Sharon si Yasser Arafat sunt, vorba sefului diplomatiei comunitar-europene, Javier Solana, mult prea batrani pentru momentul in care se afla relatia dintre cele doua popoare. Completandu-l pe demnitarul de la Bruxelles, am putea spune ca celor doi nu li se mai poate cere detasare. Carierele lor politice se aseamana pana la confundare cu razboiul israeliano-palestinian. Fiecare si-a legat numele de cate (cel putin) un moment nefericit al relatiilor arabo-israeliene. Pentru fiecare dintre cei doi, intregul conflict s-a transformat intr-o vanatoare de vrajitoare. Iar daca Arafat sau Sahron nu vor gasi justitia, o altfel de justitie ii va gasi pe Sharon sau pe Arafat. O justitie a celuilalt, care, asemeni adevarului, se afla undeva pe la mijloc. Solana are, totusi, dreptate, cand spune ca celor doi le-a ramas o singura optiune onorabila: sa-si desemneze succesorii si sa se retraga din scena. A venit vremea acelor tineri pe care cei doi si altii asemeni lor i-au imbatranit inainte de vreme, obositi, pur si simplu, de interminabila stare de beligeranta. Pentru o asemenea evolutie, insa, prezenta comunitatii internationale este indispensabila. E prea tarziu, in Orientul Mijlociu, ca teama de a nu fi calificat fie "cruciat", fie "antisemit" sa impuna retineri. Ca si in cazul fostei Iugoslavii, cand diplomatia a sucombat, ramane ultimul argument: cel al fortei. Orientul Mijlociu nu este, totusi, o alta lume. Cand reguli (sau precedente) exista, atunci ele trebuie respectate. De toata lumea.