Cristian STEFANESCU 

Ceea ce se intampla, orele acestea, la Bethleem poate fi comparat, intr-o oarecare masura, cu gestul talibanilor care au distrus, in Afganistan, statuile lui Buddha. In fond, luptele se poarta, in teritoriile palestiniene, in imediata vecinatate a locurilor sfinte ale crestinismului. O minima decenta ar trebui sa determine interventia energica din partea comunitatii internationale. In acest moment, in Orientul Mijlociu nu se mai poate vorbi despre un proces de pace. De la acest punct, razboiul si-a intrat pe deplin in drepturi si orice analiza a conflictului israelo-palestinian trebuie sa fie determinata de parametrii beligerantei deschise. Compasiunea fata de nevinovatele victime civile, fie ei arabi sau israelieni, obliga la actiune. Abia politicul, insa, poate constrange taberele la actiune. Datoriile morale au fost, cu o frecventa demna de cauze mai bune, ignorate. Pericolul unor demersuri punitive este singura cale spre o iesire din teribila spirala a cruzimii, intr-un Orient Mijlociu in care beligerantii au revenit la macabra competitie dinaintea acordurilor de la Oslo: maxima spoliere in virtutea maximei auto-victimizari, de ambele tabere arogata. Celor doua tragedii, istoria le-a rezervat un spatiu mult prea stramt. Pascal Bruckner identifica, enumerand simptomele anti-semitismului arab, dincolo de lupta acerba pentru sursele de apa si pentru teritorii, una de natura emotionala: uzurparea suferintei de catre poporul evreu, intr-un moment (sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial) in care beneficiarii de drept ai compasiunii, in Orientul Mijlociu, pareau a fi musulmanii proaspat (pe atunci) decolonizati. Nu putem subscrie la aceasta opinie intru totul. In plus, ea tine de istorie, or Intifada a doua, in plina derulare, este mai degraba ancorata in prezent. Pentru ca cea de-a doua maree de violente a urmat unei acalmii datatoare de sperante. A urmat martiriului lui Yitzhak Rabin pe altarul pacii regionale. Dar a urmat si incrancenarii cu care Yasser Arafat a refuzat, pe vremea lui Ehud Barak, sa puna definitiv capat ostilitatilor si a si urmat unor gesturi mai mult sau mai putin cugetate ale actualului premier israelian, Ariel Sharon. O eventuala eliminare a liderului palestinian poate parea, la o prima analiza, un nou risc asumat de seful Guvernului israelian fara un calcul prealabil al consecintelor - asa cum s-ar putea spune ca a fost, in septembrie 2000, escapada pe Muntele Templului. Dar Sharon este, inainte de a fi politicianul dreptei aflat temporar in fruntea Executivului evreu, militar de cariera, general, chiar, si, implicit, strateg. A-l exila sau chiar a-l lichida pe Arafat ar insemna martirizarea lui in lumea araba. De aici pana la internationalizarea conflictului nu ramane decat un pas. Cui ii foloseste o asemenea derulare? Saddam Hussein ar putea fi primul care profita de eventuala disparitie a lui Arafat. Pentru ca dictatorul de la Bagdad pandeste orice prilej pentru a-si gasi aliati in confruntarea cu America. Or, ce ocazie mai buna s-ar putea ivi decat o coalitie pan-araba anti-israeliana care, se presupune, ar ravasi cartile Casei Albe? Dar daca, in cele din urma, intreaga tulburare din Orientul Mijlociu este, in fapt, o nesperata supapa prin care intreaga campanie anti-irakiana lansata de Washington fie se dezumfla, fie se reorganizeaza? In fond, Sharon stie prea bine ca lichidarea lui Arafat nu va pune capat atentatelor sinucigase. Dimpotriva. Martiriul este la mare pret in lumea araba, iar popoarele din regiune au un cult pentru revansa. Disparitia "parintelui natiunii palestiniene" va genera un val de disperare echivalent numai cu disperarea colonilor evrei aparati, in teritorii, de tancurile Tzahalului. Ce le-ar putea spune Sharon conationalilor sai, cand Arafat nu va mai fi dar atacurile kamikadze vor continua? Deocamdata, exista ceva ce leaga strategia lui Sharon de cea a extremistilor palestinieni: ambitia de a celebra marea victorie odata cu lichidarea taberei adverse. Pentru a preveni acest dezastru, singura interventia energica a Americii poate fi utila - si nu doar daruind dolari in stanga si in dreapta. O solutie eficienta, binecuvantata la Washington, va beneficia, cu certitudine, si de sprijinul acelor aliati ai Statelor Unite care, in contextul irakian, au cam intors spatele Administratiei Bush. Or, pentru a-si regasi echilibrul strategic in raport cu Orientul Mijlociu, pentru a-si vedea de propria "axa a raului", Statele Unite trebuie sa se debaraseze de subiectivism. Cu riscul de a fi, intr-o prima instanta, acuzate de ipocrizie. Daca nu cumva Ariel Sharon este pionul Casei Albe, atunci, cu certitudine, Casa Alba ar putea deveni, in scurt timp, principalul inamic al lui Ariel Sharon.