Adrian SEVERIN 

Exista o practica validata prin legislatia tuturor statelor, aceea de a declara starea de urgenta atunci cand o tara se confrunta cu consecintele unei catastrofe naturale sau ale unor actiuni umane cu totul iesite din comun (acte de razboi, lovituri de stat etc.), de natura a-i periclita stabilitatea si securitatea. Starea de urgenta presupune iesirea voluntara din normalitatea modului de functionare a unui stat spre a raspunde astfel unor pericole aflate ele insele dincolo de domeniul normalului. In ultimele saptamani, dupa stiinta mea pentru prima oara in istoria starii de necesitate, acest regim de exceptie a fost introdus in Sicilia si unele provincii din sudul Italiei, spre a se face fata unui val de aproape o mie de emigranti ilegali - se pare kurzi proveniti din Irak - care invadau spatiul italian - si, deci, spatiul Uniunii Europene - venind dinspre mare. Imigratia, in conditiile date, a fost echivalata, astfel, cu un act de agresiune externa, cu un puci sau cu un cutremur de mari proportii. Sositi la bordul unui vapor in stare de epava plutitoare, transportati in conditii mizerabile, obligati sa traiasca voiajul timp de mai multe zile intr-o infioratoare promiscuitate, barbati si femei, copii si batrani s-au napustit cu infrigurare asupra tarmului italian spre a descinde pe "pamantul fagaduintei occidentale". Acest tip de atac impotriva unui membru al NATO nu a putut fi (inca) incadrat in prevederile art. 5 al Tratatului de la Washington. Desigur, nici armata italiana singura nu ar fi avut dificultati tehnice sa scufunde nava invadatoare. Problema este ca morala publica a "Imperiului European de Apus" nu ingaduie (inca) uciderea in masa cu armament de razboi a unor civili neajutorati. "Genocidul in apararea civilizatiei" nu este (inca) legitimat. Pe de alta parte, insa, moartea era tocmai arma pe care invadatorii insisi se pregateau sa o foloseasca in caz ca intampinau rezistenta. Si anume propria moarte. Barbatii si-au luat, astfel, copiii in maini si i-au tinut suspendati dincolo de copastia vasului, deasupra marii, amenintand ca ii vor arunca in valuri daca nu vor fi lasati sa acosteze. Nimeni nu a indraznit sa traga un foc asupra acestor "oameni-barca" atacand cu "torpile-copii" sinucigase; si nici macar sa-i lase a-si duce pana la capat gandul disperat al autodistrugerii. Utilizarea armelor nucleare, in atari circumstante, ar fi fost un raspuns ridicol intr-o confruntare cu note suprarealiste. Asediatul a trebuit, deci, sa capituleze si "barbarii" au patruns in "cetate". La fel cum, cu aproape doua mii de ani in urma, mareata Roma, in ciuda superioritatii ei militare, economice, tehnice, logistice, administrative, legislative si culturale, s-a descoperit a fi profund vulnerabila sub loviturile altor triburi migratoare venite tot de la Rasarit. Ce se va intampla pana la urma cu acesti disperati despre care se banuieste vag carui stat ii apartin, care nu au documente de identitate si pentru care nimeni nu raspunde? Cel mai probabil, macar pentru o vreme, ei vor trai in tabere de refugiati, inevitabil, din ce in ce mai sordide, pe banii contribuabilului italian (sau ai contribuabilului european). Acolo, multi dintre ei vor trai dezamagiri si umilinte care se vor transforma in frustrari si ranchiune care, la randul lor, vor alimenta frica paroxistica si incrancenata din care se naste violenta terorismului. "Oamenii-barca" devin, astfel, "oameni-bomba". Tocmai de aceea in calea invaziei "oamenilor-barca" s-a ridicat obstacolul iluzoriu al starii de urgenta; raspuns ineficace, neinspirat si, in orice caz, provizoriu pe care o civilizatie oarba il da, in lipsa de altceva, disperarii orbitoare. Cam in acelasi timp cu evenimentele descrise anterior, in Orientul Apropiat (mai precis, in Israel), s-au inmultit atacurile sinucigase cu bombe savarsite impotriva unor civili israelieni. Unul dintre cele mai oribile s-a petrecut la Nethanya si a facut un numar mare de victime printre persoane nevinovate care petreceau Pastele evreiesc. In acest context de violenta irationala si de acuze reciproce de terorism, de duble standarde si de distinctii criminale intre "teroristii buni" si "teroristii rai", zguduitoare mi-a aparut povestea unei tinere "om-bomba" care a murit facand sa explodeze dinamita plasata sub imbracamintea sa, in speranta nebuna ca astfel va putea da mortii si cativa evrei inocenti. Inainte de a se arunca in necunoscutul eternitatii tanara in cauza a avut mai multe convorbiri cu unchiul sau care a incercat sa-i schimbe hotararea. Esecul unei atari incercari a provenit din doua cauze. Pe de o parte, imposibilitatea unchiului de a da raspunsuri convingatoare la intrebarile fetei privind perspectivele pe care i le ofera o viata traita in saracie, umilinte cotidiene si necurmate violente. O viata fara perspective este, desigur, o viata fara valoare; iar cand viata ta nu mai are valoare, o abandonezi fara regrete ca pe o povara. Pe de alta parte, este vorba despre disponibilitatea criminala a unor organizatii secrete, dar si a societatii primitive in mijlocul careia ele se ascund, de a furniza disperatului, amator de sinucidere, echipamentul destructiv si, o data cu el, o iesire falsa constand in incercarea absurda de a impaca o existenta vida cu o moarte eroica prin omucidere. Este, in acelasi timp, trist si revoltator, ca palestinienii nebeligeranti, deplangand pierderea "oamenilor-bomba" ca si a victimelor lor, nu au un cuvant de condamnare la adresa celor care organizeaza crima sub scuza unor obiective politice si sociale juste. In fata unor asemenea confuzii logice si morale, lumea civilizata (in cazul Orientului Apropiat, Israelul) nu reuseste sa gaseasca un alt raspuns decat recursul la forta. Astfel disperarea devine un casus belli. In vreme ce civilizatia moderna este atacata pe mare de "oamenii-barca" si pe uscat de "oamenii-bomba", liderii politici ai lumii se aduna in cautarea unui consens salvator. Plutind, la randul lor in confuzie, ei nu fac, insa, decat sa dea expresie egoismului si miopiei. Pe o asemenea cale violenta disperarii este mai mult alimentata decat atenuata. Asa s-a intamplat in chiar ultimele zile la Conferinta ONU privind problemele dezvoltarii de la Monterrey (Mexic) sau la Summitul tarilor arabe de la Beirut (Liban). Liderii arabi propun o pace globala in raporturile cu Israelul exact in acelasi timp in care organizatii sponsorizate prin bancile operand in tarile lor se dedau la uciderea unor civili nevinovati, fara ca sa sufle o vorba privind lupta impotriva terorismului. Ei "condamna" moartea civililor israelieni, dar nu si metodele ucigasilor lor pe care ii considera "luptatori pentru libertate". Conducatorii tarilor dezvoltate, la randul lor, sunt de acord ca subdezvoltarea este un mediu prielnic pentru terorism, fundamentalism si migratie ilicita, dar nu vor sa se angajeze la o redistributie semnificativa a avutiei planetare sub cuvant ca ajutoarele nu pot fi date pe mana guvernantilor corupti din tarile beneficiare si a regimurilor lor cleptocratice. Actele de caritate, zic ei, trebuie efectuate doar sub conditia asanarii morale si a eliminarii deficitului democratic al beneficiarilor. Confuzia este si aici, totala. in primul rand, nu este vorba despre acte de caritate, ci despre "taxa de protectie". In al doilea rand, nu poti combate eficient deficitul democratic atunci cand, pentru ratiuni de ordin tactic, te aliezi cu state pe teritoriul carora infloreste fundamentalismul si extremismul, fara sa intrebi niciodata care este legatura dintre acestea si faptul ca acolo conducatorii raman in functie pana la moarte; ori faptul ca acolo politia politica si justitia politieneasca isi dau mana intr-o simbioza cordiala. in al treilea rand, nu se observa ca saracia este o circumstanta favorizanta pentru coruptie si nici ca saracia ingemanata cu coruptia constituie un factor de risc mai mare pentru securitatea internationala decat coruptia singura. In fine, in al patrulea rand, se ignora imprejurarea ca lipsa unor strategii adecvate pentru combaterea coruptiei in tarile sarace este legata de ineficienta politicilor anticoruptie din tarile bogate, respectiv de absenta unei viziuni asupra luptei cu coruptia globalizata. Incapacitatea de a defini o asemenea viziune nu poate functiona ca scuza pentru absenta vointei de a transfera bogatie spre a cumpara securitate. Iata de ce consensul de la Monterrey (ca si cel de la Beirut) este caracterizat de orbire. Confruntata cu "invazia disperatilor" elita politica mondiala se autoinseala atunci cand ofera perspectiva unei luminite spre care nu duce nici un tunel. in fapt este vorba despre fosforescenta din fundul gropii de gunoi a lumii. si, la fel ca in parabola biblica, daca orb pe orb va indruma, cu totii vor (vom) ajunge sa cadem in groapa si sa ne rupem gatul.