Cristian STEFANESCU 

Clepsidra premierului israelian Ariel Sharon se goleste vazand cu ochii. De cand a preluat puterea, Sharon a incercat toate variantele posibile pentru a rasplati un electorat obosit de atata beligeranta, avid de pace. A acceptat dialogul. Apoi, cand nu au mai existat argumente, a recurs la forta. Nici una dintre metode nu s-a apropiat, macar, de orizontul asteptarilor celor care l-au investit cu mandatul de prim ministru: securitatea Israelului. Acum un an, israelienii i-au dat credit candidatului dreptei, Sharon, dupa ce predecesorul laburist al acestuia, Ehud Barak, a ratat, probabil, cea mai mare sansa de a face pace cu palestinienii. Dupa mai bine de 12 luni de guvernare, singura certitudine ramane esecul Cabinetului Sharon de a oferi securitate Israelului. In intregul peisaj regional, marcat de schimbari politice la varf (o generatie noua de lideri au acces la putere in state cheie ale zonei - Siria sau Iordania si, in curand, Arabia Saudita), conflictul israeliano-palestinian pare o batalie intre dinozauri incapabili sa identifice tendintele de natura politica si economica. Deunazi, premierul Sharon declara ca nu accepta sa faca decontul pentru o eventuala debarcare a liderului irakian Saddam Hussein, optiune pentru care Statele Unite au neaparata nevoie de acordul lumii arabe. Moneda de schimb ramane statul palestinian, in virtutea rezolutiei 1397 a Consiliului de Securitate ONU. Un document ce ofera israelienilor perspectiva sfarsitului violentelor, in vreme ce pentru palestinieni aduce vestea buna a angajamentului international pentru mult visata statalitate. Dincolo de bunavointa exprimata la New York, insa, ramane goana furibunda a cliseelor in care se zbate spectacolul tensiunilor israeliano-palestiniene. Despre consistenta eforturilor diplomatice, numai de bine. Asa se cuvine. Negociatorii kamikaze au incercat, pana acum, toate ritualurile imaginabile pentru a resuscita o formula sau alta de compromis - acceptata de o parte, respinsa de cealalta. Dincolo de bodyguarzii diplomatilor, razboiul isi prezerva irationalitatea. Nu este prea limpede ce anume urmareste, de fapt, Sharon, nici cum, anume, vede primul ministru israelian iesirea din criza. Punctul terminus este limpede pentru toata lumea: cat timp nu va exista un stat palestinian, sansele de pace sunt nule. Vointa politica, zice-se, exista: toata lumea accepta absenta alternativei. Doar ca pentru o astfel de solutie trebuie, mai intai, gasita o cale de iesire din actualul cerc vicios. Pentru ca statul palestinian sa isi gaseasca locul in familia comunitatilor din Orientul Mijlociu, trebuie sa stie sa ofere, singur, garantii de securitate. Pana la urma, seful Autoritatii Palestiniene are o misiune simplu definibila: trebuie sa devina cu adevarat sef, acolo. Or, deocamdata, cei ce se presupune ca detin controlul in Cisiordania si Gaza sunt fie complet depasiti de derularea evenimentelor, precipitata de fanatismul unei minoritati, fie, efectiv, cum incearca sa ne convinga partea israeliana, conspira alaturi de aceasta minoritate care, poate, la ora la care cititi aceste randuri, pune la cale un nou atac grotesc impotriva unor civili nevinovati. Este debarcarea echipei Arafat o solutie? Exista o alternativa la raul existent? Un rau si mai mare, poate? Anul trecut, pe cand Sharon se instala in fruntea Cabinetului de la Ierusalim, apreciam ca electoratul nu l-a votat pe candidatul dreptei, ci a optat pentru un "blind-date" cu securitatea. Dupa cum au evoluat lucrurile intre timp devine tot mai limpede ca, singur, Dumnezeu mai poate fi un negociator sef de succes. Autoritatea personajului politic Arafat, care atinsese cote de avarie in urma cu putine luni, a fost salvata, partial, de blocada impusa de Cabinetul Sharon. Exilat la Ramallah, liderul palestinian a impartasit soarta si umilintele indurate de conationalii sai, tulburandu-i si mai tare pe cei ce oricum nu sunt capabili sa decripteze strategia lui Sharon. Asa cum, nu demult, Arafat i-a favorizat ascensiunea lui Sharon, premierul israelian a contribuit decisiv la resuscitarea icoanei "parintelui natiunii" palestiniene. De aici si dilema razboi israeliano-palestinian sau batalie intre dinozauri.