Ioan GROSAN 

In excelenta sa carte "Acasa se vorbeste in soapta" (Editura Compania, 2002), remarcabilul analist politic Stelian Nastase imi face un portret duios-neiertator (as fi fost un amestec tipologic de Gogol june si Mitica bucurestean) fiindca in toamna lui 1989 n-am vrut sa semnez un protest al unor tineri intelectuali care se aratau ingrijorati ca unor scriitori (care nu erau nominalizati) li se luase dreptul la semnatura. Asa este. Am refuzat. Din trei motive (primele doua le aminteste chiar Steliaan Tanase). Unu: textul mi se parea prea bland, prea cuminte, se amintea chiar in el, ca masura de protectie, de Congresul al IX-lea, de faptul ca noi am fi produsul acelei "deschideri". Era ca si cum, dupa ce i-ai pus unui stab (recte D.R. Popescu, caci lui ii era adresata scrisoarea) o pioneza pe scaun, te-ai fi repezit apoi sa i-o scoti din fund, sa-i dai cu spirt, sa-i indrepti pantalonii si sa-ti ceri scuze. Al doilea: voiam sa ajung atunci la Paris, la invitatia lui Jerome Bony, reporter special la Antenne 2, pe care cu un an inainte il ajutasem, incognito desigur, sa filmeze dintr-un bloc neterminat cum se ridica halucinant magaoaia de Casa Poporului, iar riscurile de a nu mi se mai da pasaportul erau disproportionat de mari in comparatie cu cumintenia protestului. Si trei: motivul cel mai important al refuzului meu, pe care nu i l-am spus atunci lui S.T., dar pe care i-l pot marturisi acum, este ca in climatul de suspiciune permanenta si generalizata din vremea aceea - suspiciune ireprosabil zugravita in paginile cartii -, cand mediul scriitoricesc era supravegeat la sange de baietii cu ochi albastri, cand nu mai puteai sti cine e turnator si cine nu, eu insumi aveam o mica indoiala asupra - cum sa spun? - "curatiei" lui Stelian Tanase. (Dubii aveau, cum se vede in volum, si unii vizitatori straini care l-au intalnit). Nu-l cunosteam prea bine, eram doar amici, nu prieteni. Prieten eram cu Buduca, coautor al textului, de a carui loialitate nu ma indoiam, dar despre care iarasi stiam ca, din motive obiective, strans nitel cu usa, n-ar rezista. Mai mult, lista celor care semnau cuprindea vreo doua-trei persoane cu care nu m-as fi asezat pe aceeasi banca nici la un meci de fotbal, in tribuna, daramite pe o lista de protest. Si ca sa fiu sincer pana la capat, intr-o asemenea companie amestecata, nici azi n-as semna nimic. Oricum, ma bucur mult ca atunci m-am inselat in privinta lui Stelica si ca el a fost si a ramas un aprig luptator pe baricadele rezistentei culturale romanesti. Repet, o carte excelenta.