Cristian STEFANESCU 

Nu cred ca e cazul sa ne imaginam ca vizita primului ministru ucrainean Anatoli Kinah ar putea semnifica o cotitura in relatiile Bucurestilor cu Kievul. Tensiunile ce domina dialogul dintre institutiile celor doua Romanii despartite la rascruci triste ale istoriei ne indreptatesc sa credem ca Bucurestii au renuntat la a-si mai linge, cu resemnare, ranile, cand este vorba despre sfera de influenta culturala a tarii. Or, Kinah este tot un fel de "tovaras lord" descins la Bucuresti cu aere de mica superputere dintr-o Ucraina aflata in plina bolsevizare. Pe la inceputul iernii, Ambasada Ucrainei din Romania convoca presa bucuresteana la o urecheala publica a autoritatilor romane. Ni se punea in vedere, atunci, cu nonsalanta celui ce refuza sa recunoasca universalitatea unor norme de minima convietuire civilizata, ca Ucraina nu ne recomanda sa facem recurs la instantele juridice internationale, asa cum prevad intelegerile bilaterale in caz de impas. Reprezentantii Kievului vorbeau, cu certitudine, de pe pozitia celui care nu are nimic de castigat si a carui singura strategie este tergiversarea. In fond, Kievul intelege bine ca implicarea Romaniei intr-un litigiu transfrontalier ar prejudicia sanselor tarii noastre de a depasi cu succes hopul summitului praghez al NATO. Si santajeaza. Nu cred ca se mai impune o recapitulare a parametrilor in care se scalda relatiile ucraino-romane si nici nu e cazul sa reiteram contextul in care am fost privati de niste drepturi istorice. Sa lasam deoparte cateva sute de ani de istorie si sa ne intoarcem la ultimele stiri. Care spun, limpede, ca, incalcand cele mai elementare norme de bun simt diplomatic, Kievul etaleaza, in raporturile cu Bucurestii, intregul arsenal de mentalitati staliniste ce recurg din panta non-europeana pe care Ucraina a alunecat, inainte ca nesperata independenta sa se maturizeze. In fapt, problema principala a Ucrainei, la ora actuala, este asamblarea unei identitati istorice si culturale care sa sustina investitia occidentala in acest edificiu tampon artificiala, construit pentru a tine neprevazuta Rusie departe de Polonia si Germania. Ucraina personifica rau-famata zona-gri, si din lectia scurtei istorii a Ucrainei post-comuniste ar trebui sa intelegem, poate mai mult decat din orice alte experiente est-europene, riscul pe care orice "smecherie" il implica, in relatia cu Occidentul. Dupa un nabadaios amor cu Occidentul, presedintele Leonid Kuchma si-a inselat darnicul iubit venit dinspre Apus cu luptatorul Aliosa, ajuns parlamentar comunist majoritar la Kiev. De sub machiajul prelins al Kievului se intrezareau, hidoase, trasaturile maicii Rusia. Revenind la platforma noastra continentala: inainte de a se instala in Palatul Victoria, actuala putere de la Bucuresti promitea o "integrare demna" a Romaniei in structurile politice si de securitate euro-atlantice. Bucurestii nu trebuie sa uite cum negociatorii sai au fost chemati pentru consultari la Kiev - unde, insa, aveau sa afle ca subiectul complexelor si, practic, blocatelor discutii - Insula Serpilor - facea deja obiectul unor interventii unilaterale ale Ucrainei. Bucurestii au obligatia morala de a trata Kievul cu superioritatea demna a cavalerului care stie sa negocieze, dar caruia nu ii sta in caracter sa-si faca sepuku. Deunazi, un comunicat al Ministerului roman de Externe anunta elegant ca la ultima runda de discutii intre experti nu s-au inregistrat progrese. Dincolo de limbajul prudent al acestor adresari catre opinia publica trebuie sa intelegem ca, asa cum era de asteptat, Ucraina si-a propus sa faca zile fripte Romaniei si sa speculeze slabiciunile la care Bucurestii ar putea fi predispusi in acest moment al istoriei. Ceea ce, deontologic restransi, diplomatii romani au evitat sa puncteze limpede, saptamana trecuta, este intransigenta sau chiar obraznicia cu care ucrainenii, crescuti in aceeasi ograda cu Ivan, incearca sa se suie pe divan dupa ce s-au trezit peste noapte beneficiarul unui nas daruit Kremlinului de niste trepadusi care au facut cariera ceva mai la sud de Gurile Dunarii. Vrem, nu vrem, trebuie sa acceptam ca Tratatul politic de baza cu Ucraina, indiferent de comentariile pe care le-a atras in preajma semnarii sale, este un fapt si, de ce nu, un rau necesar. S-a spus ca a fost un gest politicianist, ca a fost incheiat sub presiunea evenimentelor internationale, ca s-a constituit intr-o gratuita tradare a intereselor nationale. Pe undeva, fiecare dintre cei care si-au facut, atunci si apoi, auzit glasul are dreptatea sa. Insa exista un aspect, unul singur, ce nu poate fi ignorat (si nici Polonia nu a facut-o): frontierele Ucrainei nu puteau si nici nu vor putea fi prea curand modificate. Regulile jocurilor globale nu permit modificarea frontierelor Ucrainei. Cel putin acolo unde ele exista ca foste granite ale imperiului sovietic, acolo unde nu se lasa balansate de-o parte sau de alta de aluviuni, alunecari de teren si alte astfel de aspecte mai mult geo(logice) decat politice. Dincolo de acest compromis fara alternativa al istoriei, insa, contextul politic global ne permite sa refuzam alte cochetarii diplomatice. Tratatul bilateral de baza este un instrument in serviciul celor interesati de punerea in practica a prevederilor sale. Asa cum il avem, bun sau rau, acest Tratat este al nostru. Cu acest Tratat cu Ucraina defilam. La nevoie, cum este acum, pana la Haga.