Cristian STEFANESCU 

Demisia ministrului italian de Externe, Renato Ruggiero, in urma unei dispute generate de moneda unica a reaprins discutiile pe tema identitatii europene, conferind dezbaterii vechile tendinte primitiviste, in care opinentii etalau mai degraba crize de identitate decat felii de inteligenta prospectiva. Odata lansat spre buzunare, euro ar fi trebuit sa amplifice europenilor sentimentul tangibilitatii unui viitor comun. Privita pur tehnic, introducerea monedei unice s-a ridicat la nivelul asteptarilor. In replica, insa, Europa intampina - din nou - mai vechile obstacole: prea-plinul de personalitate al fiecaruia dintre actorii scenei comunitare. La care se adauga lectia usturatoare a autoexcluderii militare a Europei, intr-un context international care ii oferise sansa de a se impune ca putere functionala si partener compatibil in exercitarea suprematiei globale. Si, sa nu uitam, dezbaterea fara orizont legata de forma viitoarei Europa: cum se poate construi acest ansamblu in care natiunile sa se regaseasca in deplinatatea libertatilor lor? Dupa ce, cu surle si trambite, politicienii europeni au decis sa se dea in laturi, permitand tehnicienilor sa perfectioneze mecanismele legislative si economice necesare functionarii angrenajului comunitar, ultimele semnale nu sunt deloc imbucuratoare. Dupa ce si-a ratat, in a doua jumatate a anului 2000, Presedintia Uniunii, Franta a uitat complet de Europa, abandonandu-se in incalzirea pentru scrutinul general din 2002. Rezultatul alegerilor municipale derulate vara trecuta a demonstrat ca "spectacolul se termina, intotdeauna, doar dupa ce a cantat si doamna cea grasa". In Hexagon, administratia locala era, prin traditie, arondata dreptei. Cu atat mai deprimanta este, pentru presedintele Jacques Chirac, candidat la propria succesiune, vestea instalarii, in chiar Parisul ascensiunii sale, a unui primar de stanga. La randul sau, Jospin, preferatul socialistilor pentru Presedintia franceza, nu poate dormi linistit, dupa ce multi dintre ministrii Cabinetului pe care il conduce nu au reusit sa treaca testul electoral in propriile comune natale. Nu mai este un mister faptul ca ansamblul comunitar european a fost rezultatul cooperarii franco-germane. In special in ultimul deceniu al secolului trecut, cand fostul cancelar federal Helmut Kohl a jucat pe cartea unei Europe franco-centriste - poate si pentru ca de la momentul reunificarii germane (cu temerile pe care le-a generat) trecuse prea putin timp. Odata elaborate principiile descentralizarii comunitare, a venit vremea ca Parisul sa raspunda Berlinului pentru serviciile prestate. Dar, despre aceasta, dupa alegeri si, daca se poate, cat mai britanofobic cu putinta. Europa poate sa astepte. In Italia, sondajele demonstreaza ca euro-scepticismul da bine la electorat. Motiv pentru care premierul peninsular Silvio Berlusconi, domnul "Italia, c'est moi", a acceptat sa sacrifice singurul dram de credibilitate europeana al Guvernului, tehnocratul Ruggiero, abandonandu-se intr-o echipa din care singurele voci perceptibile au iz radical si profund izolationist. Un virus pentru care Berlusconi s-a grabit sa gaseasca antibioticul perfect, instalandu-se in fruntea diplomatiei romane cu unica misiune de a reforma fara a revolutiona institutia. Este, se prea poate, o tentativa a presedintelui Consiliului de Ministri de a trage de timp in favoarea monedei europene. Calendarul electoral al anului 2002 nu include Italia. In Italia, insa, nimic nu este imposibil, asa ca e bine sa fii, tot timpul, ca politician, in garda. Despre Europa, mai tarziu. Cancelarul social-democrat german Gerhard Schroeder, printul protestant care a alergat, de unul singur, multa vreme, spre tronul de la Berlin, a primit, saptamana trecuta, un cadou-surpriza din partea dreptei: un contracandidat fara carisma dar care perturba "calmul suveran" tocmai prin intrasigenta teutona. Edmund Stoiber, presedintele Uniunii Crestin-Sociale si regele catolic al Bavariei, a fost desemnat candidat pe ultimii metri, cu nici jumatate de an inaintea de lansarea oficiala a campaniei pentru alegerile parlamentare din toamna, dupa ce stanga germana si-a consumat munitia lovind in alte figuri mai mult sau mai putin controversate din fruntea dreptei germane. Ultimul cartus l-a tras chiar Schroeder, prefatand, practic, meciul ce va urma: candidatura lui Stoiber semnifica o radicalizare a dreptei. Asta, dupa ce, sub Hemult Kohl, crestin-democratii germani devenisera adevaratul pol al centrului, acaparand un segment in care social-democratilor le-a fost destul de greu sa gaseasca aderenti pentru "noua stanga". Lipsit de arsenalul de locotenenti aflati in anturajul lui Schroeder, Stoiber a debutat lovind fara menajamente in contra-performanetele economice ale actualei guvernari. Disputa va repercuta, cu certitudine, si asupra politicilor europene. Vecina cu principalele candidate la integrare, Bavaria, landul cu cel mai ridicat nivel de trai din Germania, a manifestat cele mai multe reticente in privinta liberei circulatii a fortei de munca dinspre est, dupa extinderea Uniunii. Un subiect, si nu e singurul, care va impinge disputa electorala interna spre dezbaterea europeana, cu riscurile aferente. Presedintia spaniola a Uniunii Europene a inceput sub semnul lui "Mas Europa". Premierul iberic vorbeste despre necesitatea unor "reforme vitale". Pat Cox, noul presedinte al Parlamentului European, promite, la fel, un plus de imagine pentru Legislativ prin actiune. In fata fundamentalismului politicianist, insa, euro risca sa ramana singurul element ce uneste o Europa bantuita de suflul deprimant al ambitiilor personale. Cel putin pana la toamna. Europa se teme nu atat de viitor cat de europeni.