Cristian STEFANESCU 

Breaking news. Dictatorul a fugit. Elicopterul prezidential a decolat de pe cladirea in care isi desfasura activitatea seful statului. Este decembrie. Amintirea unor zile de iarna calduroasa, pierdute pe strazile Banatului, este perturbata de ciclicitatea istoriei. Secventa anterior evocata nu este o relatare BBC 1989. Este actualitatea imediata, globalizata de CNN intr-o friguroasa dimineata a lui decembrie 2001, anul unanim recunoscut drept "poarta de foc a mileniului III". N-am sa uit niciodata primele mele doua amintiri de simplu microbist, agnostic intr-ale subteranelor fotbalului. Prima este un gol senzational marcat de la mare distanta de Vigu intr-un memorabil meci Romania - Iugoslavia, undeva, pe la mijlocul anilor '70 (4-6, la Bucuresti, fara prelungiri, fara blaturi pentru realizarea baremului de goluri necesare unui titlu de cel mai bun marcator). A doua amintire este cea a finalei Cupei Mondiale din 1978, cu un stadion, La Plata din Buenos Aires, care centra, parca, pentru Mario Kempes. A fost prima si cea mai puternica dintre etichetele argentiniene de care dispun, devansandu-l pe Borges, devansand definitia total halucinanta a termenului de "macho", datorata unui reportaj de pe Discovery (un individ din pampas, capabil sa manance o intreaga pulpa de vita), devansand Malvinele dar si pe Evita lui Peron. Criza de nervi a ultimei saptamani argentiniene mi-a amintit de festivalul de papelitos si steaguri alb-albastre. Argentina nu este Indonezia. Argentina face parte din Organizatia pan-americana, un spatiu politic fata de care Statele Unite au manifestat intotdeauna o sensibilitate aparte. O zona in care au fost pompate resurse imense, financiare si logistice, pentru a consolida invazia in perimetrul politic a marxismului latent in intreaga America Latina. Un continent in care "toda la democracia una mentira" ("democratia nu este decat minciuna"). In ultimii doi ani, Argentina a fost subiectul a doua interventii de urgenta din partea Fondului Monetar International. Institutia a avansat chiar, saptamanile trecute, varianta unei proceduri de faliment. Nu sunt economist. Mai mult, chiar: incerc sa cred fara a cerceta mecanismele forurilor internationale specializate. Nu inteleg mare lucru din "rating de tara" si alte astfel de sintagme care dau fiori oricarui guvernant cu un minim de constiinta. Ma plictisesc, ascultand explicatiile tele-economistilor care apar pe ecran mai degraba pentru a-ti demonstra ca detin secretele ritualurilor initiatice decat pentru a-ti explica unde se ascunde cheia frazei. Trecand, insa, direct la concluzii, pe care le memorez precum recitam, prescolar fiind, A Doua Carte Cu Apolodor, inteleg ca orice masura economica are un fundament politic. Acest adevar este demonstrat cu varf si indesat de cateva saptamani in cazul Romaniei, tara ai carei guvernanti reformeaza economia cu gesturi de fata mare si primesc, sub presiunea contextului politic global, felicitari pentru fiecare pas. Zbaterea FMI din ultimele saptamani este, in cazul Argentinei, tot un demers politic. In epoca globalizarii, un sughit al guvernarii din Bermude poate fi resimtit ca un seism in cancelaria din Togo. Or, intr-un moment in care toata economia unei tari depinde de un pupic al FMI, o criza guvernamentala pe fond economic in Argentina nu poate decat sa ingrijoreze Bucurestii. Pentru a nu declansa un domino neanuntat, organismele financiare internationale vor disloca fonduri din proiecte dinainte elaborate. Zic Doamne fereste, dar si Romania sta la o coada. Si, pana la urma, acum, in pragul capturarii ultimului taliban, cine are nevoie de o deturnare de energii? Istoria Argentinei este plina de momente tensionate. Oprindu-ne numai la ultimii ani, nu putem uita ca, la nici o luna dupa instalare (mai 1989), presedintele "radical" Raul Alfonsin, demisiona (fugind, naturalmente, tot cu elicopterul) sub presiunea unei strazi revoltate de preturile exagerate ale produselor alimentare, intr-o tara care exceleaza in agricultura (cereale, oleaginoase, cresterea vitelor si oilor). Dupa decembrie 1999, cand a devenit presedinte, Fernando de la Rua a incercat sa aplice Argentinei o noua resuscitare peroniana. Masurile de austeritate nu au dat rezultatele scontate, din moment ce argentinienii au imbracat, din nou, unicul simbol national care nu tine cont de nivelul de cultura: tricoul cu numarul 10, purtand numele lui Maradona. Accidentul argentinian trimite cu gandul la tot ceea ce anul 2001 nu a fost. Iar 2001 nu a fost, inainte de toate si deasupra tuturor celorlalte, un an pe propria-i masura. Chiar daca, dupa 11 septembrie 2001, fiecare purtator de microfon sau penita s-a grabit sa proclame ca "nimic nu va mai fi cum a fost", la trecerea in 2002, lumea isi conserva, mai mult ca oricand, vechea identitate. Anuntul Hamas, de exemplu, care promitea, ieri, sa puna capat violentei, valoreaza ceva mai mult decat o ceapa degerata. Asa cum, referindu-ne la camasa mai aproape decat mantaua, prea putin conteaza revigorarea OSCE, cat timp, pe de o parte, subansamblele organizatiei nu se articuleaza cu eforturile intregului, iar, pe de alta, restul diplomatiei romanesti priveste, pur si simplu, cu indiferenta capatul tunelului. La Bucuresti sau aiurea, omul mileniului III este un monument audio-narcisist. Dincolo de cuvinte, potopul.