Cristian STEFANESCU 

Raspantia 11 septembrie 2001 nu a fost decat o desteptare la realitate a celor care au privit cu reticenta evolutia fireasca a relatiilor internationale doar prin prisma disconfortului pe care orice schimbare ambientala o implica. Ofertanti si cumparatori, avem privilegiul de a trai contemporaneitatea noii optici in materie de relatii internationale. Desigur, unele porniri politicianiste pot stingheri monotonia unui parcurs lin spre noua arhitectura globala a convietuirii. Dar, deh - nu toata lumea isi revine, din mahmureala, cu aceeasi viteza. In Afganistan, batalia pentru ultimul bastion taliban, Tora Bora, a luat sfarsit. Razboiul continua, insa. Si nu s-ar fi incheiat nici daca, rascolind culmile afgane, trupele speciale anglo-americane ar fi pus mana pe miliardarul saudit care, fara voia lui, a intors fila istoriei. Razboiul pentru pace este un fel de joc de domino, in care o piesa, odata cazuta, deregleaza un intreg sistem. Nimic nu mai poate fi lasat la voia intamplarii. Motiv pentru care acest razboi se poarta mai degraba in cancelarii decat pe front. Strategia fundamentala a acestei inclestari este predominant asociativa. O asociere sub scutul unor valori fundamentale fara de care orice discutie se pierde in derizoriu. Argumentul fortei nu mai rezolva nimic. Violentei i se raspunde cu violenta, intr-o spirala din ce in ce mai greu de stavilit. Fanatismul este mai puternic decat armele. In fata inamicului, doar izolarea mai poate fi eficienta. Vremea lui Rambo a apus. Cele mai eficiente arme provin din arsenalul psihologic. Demoralizarea adversarului face mai mult decat zeci de arme inteligente. Nu intamplator, castigator al Premiului Nobel pentru Pace a fost, anul acesta, la centenarul decernarii celui mai nobil dintre laurii umanitatii, tocmai secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite. Dupa anul de gratie 2001, puterea exemplului devine singurul argument viabil. Un fel de lectie a reunificarii Germaniei transpusa la registrul global. Influenta nu se mai exporta pe senile. Influenta, in general, nu se mai exporta. Se importa. Cei slabi bat la usile celor puternici, cerandu-le o felie din tortul propriei experiente si, deopotriva, o aripa protectoare. Modelele performante sunt absorbite, indiferent de parametrii termenelor de garantie, de sistemele in deriva. Odata cu teoria, magnetul atrage si influenta celor puternici. In urma cu trei ani, din acelasi colt de pagina apreciam ca, daca la summitul NATO de la Washington (aprilie 1999) nu se va lua nici o decizie cu privire la extinderea Aliantei Nord-Atlantice, Romania se va numara printre candidatii castigati. La acea data, motivul pentru care procesul extinderii ar fi putut fi intarziat tinea de reorganizarea interna a Pactului Nord-Atlantic. A urmat, insa, criza din Kosovo, astfel ca reuniunea din capitala americana s-a transformat mai mult intr-un consiliu de razboi, subiectul integrarii unor noi membri fiind trecut pe agenda urmatorului summit aliat, cel ce va avea loc anul viitor, la Praga. Experienta razboiului din Balcani dar, mai ales, dezastrul din septembrie 2001 au retrasat prioritatile Aliantei. Suprapunerea intereselor Aliantei cu cele ale Statelor Unite nu se mai masoara in termenii arogantei de care era acuzata unica super-putere in viata. Condescendenta afisata, pe parcursul deceniului trecut, de America, atitudine nascuta din superioritatea tehnologica, s-a transformat in ingrijorare. Avansul calitativ de care dispun Statele Unite nu le (mai) asigura hegemonia. In fapt, America este mult mai vulnerabila decat a fost inainte de sfarsitul Razboiului Rece. Iar sensibilitatea actuala este rezultatul unei eroziuni cauzate, in buna masura, si de elanul necontrolat din ultimele decenii. Scenariile amenintarilor la adresa democratiei au, la aceasta ora, inceputuri neprevazute si finaluri deschise. In plus, consistenta demersurilor defensive este stirbita de incapacitatea aliatilor de a tine pasul. In acest context, "consolidarea flancului sudic" al Aliantei Nord-Atlantice se transforma din obiectiv in instrument. Pentru a nu ramane o vesnica Troie vulnerabila, Pactul Nord-Atlantic este obligat sa investeasca pe termen lung. In acest moment, o astfel de investitie inseamna intai in solidaritate si abia dupa aceea tehnologie. Solidaritatea presupune acea aripa ocrotitoare de care vorbeam mai devreme. Importul de metoda, la care au recurs noile democratii post-sovietice, poate fi consistent doar in conjunctie cu atragerea metodologiei. Aruncatul pruncului in apa, in speranta ca va da singur din maini si din picioare, este un experiment interesant. Unii dintre subiectii acestui test au inghitit, insa, prea multa apa. In acest registru trebuie citita si analiza Reuters, pe care o publicam in pagina 3. La fel se traduc si ultimele declaratii referitoare la Romania ale oficialilor euro-atlantici. Romanii amenintau: si vis pace, para bellum. Pax romana se impunea prin dimensiunea arsenalului Cetatii Eterne. In epoca democratiilor civice, prima varianta de pax americana, cea inspirata de vechea Roma, a esuat lamentabil. Alternativa ramane asocierea in numele prosperitatii. Tertio non datum.