Cristian STEFANESCU 

Mi-e greu sa-mi imaginez turbane si barbi matusalemice plimbandu-si apasat grijile prin decorul idilic al unui palat renan, construit pentru iernile Kaiserilor Prusiei tocmai pe colinele celor sapte dealuri ce domina orasul lui Konrad Adenauer. Transformat de Guvernul federal in resedinta pentru oaspeti, complexul din padurea de la Koenigswinter/ Petersberg a acumulat, in deceniile postbelice, anecdotica pentru un intreg capitol de istorie a Razboiului Rece. Sa evocam numai unul dintre evenimente: in 1973, cancelarul din epoca, Willy Brandt, parintele "Ostpolitik"-ului, ii daruia prim-secretarului PCUS, Leonid Brejnev, un Mercedes 450 SLC auriu. Prins de boarea cadrului, atins de licorile servite la dineul oficial, liderul de la Kremlin a urcat la volan, incercand sa coboare serpentinele soselei ce leaga Petersbergul de Bonn. Aventura s-a incheiat, insa, mai devreme decat planuise Brejnev, intr-un copac, astfel ca primul secretar s-a intors frustrat la masa cancelarului, marturisindu-i non-salant: "Maschin kaputt!" Nu stim daca, dupa anii de interdictii, negociatorii afgani sunt sau nu tentati de potentialul de nobila destrabalare occidentala. Cert este ca, alegand Germania ca gazda a conferintei ONU pentru Afganistan, comunitatea internationala i-a plasat pe negociatori sub supravegherea tehnicienilor diplomatiei post-prusace. Poate ca, macar de aceasta data, s-ar putea elabora un plan de actiune suficient de riguros elaborat pentru a reduce la maxim nemultumirile ulterioare si pentru a prinde cat de cat radacini intr-un Afganistan din al carui decor cotidian este greu sa faci abstractie de razboinicii profesionisti si, de acum inainte, nici de profesionistii razboiului. Negocierile care au inceput ieri dimineata sunt mediate de ministrul german de Externe Joschka Fischer - o "presedintie" menita sa garanteze (e drept, mai degraba prin functia ministrului decat prin detinatorul portofoliului) angajamentul occidental in viitorul califatului de la Kabul. Fischer a venit la Petersberg incununat, la Rostock, de victoria din congresul formatiunii pe care o conduce, Alianta'90/Verzii, purtand cu sine elanul invingatorului dupa o disputa de partid ce a avut in epicentru tocmai Afganistanul: prezenta sau nu a trupelor germane in campania anti-terorista patronata de Statele Unite. Sosirea, in fosta capitala federala, a reprezentantilor tuturor factiunilor afgane (cu exceptia fireasca a talibanilor) este, in sine, o mica victorie. Un prim succes care nu are, insa, darul de a netezi singur drumul spre o rezolutie atotcuprinzatoare. Numarul mare al grupurilor si grupusculelor, fiecare cu propriile ambitii si cutume, este doar unul dintre motivele de incertitudine. Regele din exil al Afganistanului, Zahir Shah, a refuzat, de altfel, sa participe la conferinta de la Bonn, suparat ca apelurile sale ("Alianta Nordica nu are voie sa patrunda in Kabul!") au fost ignorate. De acum, nu putini sunt razboinicii tadjici si uzbeci care dau de inteles ca gustul victoriei i-a imbatat suficient de tare pentru a amana pe cat posibil retragerea in civilie. Mai mult, o stire transmisa ieri de agentiile de presa vorbea despre atacuri ale fostei opozitii inca armate asupra convoaielor rusesti de ajutoare umanitare. Putem adauga pasiunile greu disimulate ale Iranului si Pakistanului, vecinii influenti ai Afganistanului (grupurile "cipriot" si "de la Peshawar" sunt tacamurile Teheranului si, respectiv, Islamabadului pentru tortul de la Kabul). Cel putin la fel de greu cantareste imaginea difuza a comunitatii internationale despre viitorul afgan. La 6 mai 1999, Petersberg a fost gazda unei reuniunii ministrilor de Externe din Grupul celor sapte state puternic industrializate plus Rusia, premergatoare summitului G8 de la Koeln. Atunci s-au pus bazele Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est si a fost elaborat un cadru pentru un posibil viitor al provinciei iugoslave Kosovo. Viitorul creionat a fost, insa, decriptat prin intermediul unor viziuni intr-atat de contradictorii incat s-a impus rectificarea, din mers, a demersului diplomatic tocmai in cele mai sensibile puncte: "revenirea libera si in siguranta a refugiatilor" si "dezvoltarea economica si stabilizarea zonei de criza". Ce a rezultat, se stie. Contextele celor doua momente seamana izbitor. In Kosovo, ca si in Afganistan, in afara incapacitatii de a construi un sistem social multi-cultural, saracia a facilitat, daca nu cumva a generat chiar haosul. De aceea, probabil, tot ieri a inceput, la Islamabad, o reuniune a Bancii Mondiale (o conferinta a donatorilor va avea loc in ianuarie, la Tokio). Responsabili ai institutiei incearca sa afle unde anume se impune interventia de urgenta si care sunt, in Afganistan, desigur, proiectele de lunga durata care, fara girul organismului mandatat sa evalueze programe de finantare la scara internationala, risca sa sucombe din fasa. Misiunea reuniunii de la Islamabad este cu atat mai dificila cu cat se poate spune ca Afganistanul porneste de la minus zero. Iar afganii, indiferent de triburile din care provin, au demonstrat cat de reticenti sunt la interventiile externe care le impun anumite abdicari de la traditionalele reguli de viata. Or, cum s-a vazut si in Balcani, conditiile potentialilor donatori se ciocnesc de cele mai multe ori violent de modul de viata al asistatilor. In absenta unui succes al demersurilor dirijate de Banca Mondiala, conferinta de la Petersberg se va transforma in amintirea unei mese crestine organizate in beneficiul celor mai putin flamanzi dintre nefericitii Afganistanului. Iar femeii afgane nu-i vor mai ramane nici macar firimiturile.